Viorica Bichineţ:„Foşnetul pădurii”, povestiri, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2001

Un Panait Istrati în variantă feminină este Viorica Bichineţ (Rica Laurent, ca scriitoare de limbă franceză). Fiindcă după peregrinări şi peripeţii incredibile pentru o femeie, prin Polonia, Ucraina, apoi Turcia şi pe Mediterană, în Maroc – când lucrând pentru a face un ban de hrană şi de mers mai departe, când pe vapoare şi autobuze, prin tot felul de localităţi cu nume exotice: Istanbul, Adana, Gibraltar, Mercin, Alania, scopul fiind de a ajunge în Spania, dar mai ales în Franţa. Pe-acolo are fraţi şi tot pe-acolo, trei din cei vreo şase copii. De ce a părăsit domiciliul din Moldova, un sat de undeva de pe lângă Vaslui, o spune mai ales în ampla relatare de călătorie „Lungul drum al pribegiei”, ultima bucată – cea mai lungă – din volumul de debut „Foşnetul pădurii” – din cauza violenţei soţului – odraslă de bogătani – ajunşi unii dintre ei acum parlamentari şi afacerişti – care a luat-o pe ea, o sărăntoacă frumoasă şi deşteaptă. Şi-acum n-o mai suportă, iar pentru a scăpa de coşmar, ea şi-a luat lumea în cap. De fapt, vrea să ajungă cu orice preţ la copii, aflaţi deja pe undeva prin Apus. Tentativele de plecare îi eşuează însă mereu: nici prin Polonia-Austria, nici prin Turcia-Maroc, şi e disperată, fiindcă mereu e returnată din drum. Într-o astfel de situaţie a poposit şi la Braşov, venind de la gară direct la Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor. Era ca un fugar hăituit, dar în sacoşă – bagajele le lăsase în gară, cum făcuse şi pe itinerariile mai lungi pe care a umblat – purta nişte manuscrise. Ştia, desigur, ce înseamnă acestea. Erau, de fapt, primul rod al talentului ei, foarte conştientă şi sigură de el. Aceste povestiri scrise – se vedea bine – pe genunchi, în timpul mersului, în popasuri – erau aproape ilizibile. În cele din urmă am reuşit să le descifrez şi rezultatul e volumul de faţă, cu 9 bucăţi – povestiri propriu-zise – şi relatarea amplă de călătorie – de pribegie – de care am vorbit.

Autoarea nu are la bază decât nişte studii liceale – nici nu ştiu dacă şi acestea complete, fiindcă – am înţeles – a dat căsătoria aceea timpurie peste ea – dar ce har de povestitoare autentică. Merge în linia povestitorilor ce i-a dat Moldova – mai ales sadoveniană – urcând din realismul popular în fabulos, fără a-i fi străin nici lirismul narativ ce vibrează în povestirile inspirate din universul adolescentin, surprins în toată fragilitatea de floare răzbind din zăpezi. Experienţele – întâmplările – relatate sunt atât de vii, încât pierzi senzaţia că te afli, totuşi, în universul ficţiunii literare. Această senzaţie vine, evident, din dinamica relatării şi capacitatea creării de personaje, multe forfotind, vorbind întruna, aşa cum se întâmplă în mediul rural, în lumea satului, cu toate vârstele. O zi de sărbătoare, de Sf. Ilie – hramul bisericii locului – o vezi aievea, se desfăşoară ca într-un film, într-un fel de rotire spaţială şi temporală, din zori şi până-n seară, într-o animaţie spectaculoasă (e vorba de un episod chiar din „Lungul drum al pribegiei”). Dar piesa de rezistenţă e, fără îndoială, „Foşnetul pădurii”. E cel al Pădurii Guranda, loc de ascunziş cândva pentru haiducii lui Coroi, cântat acum în balade, şi spre acel cântec zboară gândul Anei – fetiţa aflată şi ea cu sapa la câmp – care-i cere mătuşii Mariţa să spună ea cum a fost atunci când s-a întâlnit cu haiducul? Şi povestea se derulează într-o alternanţă de planuri, între real şi fabulos, trecut şi prezent, iar fata aceea de-atunci sau de acum, vrăjită de-o iubire, pare a fi devenit zână sau știmă ce prinde contur şi se aude doar în acel continuu foşnet al pădurii. Însăşi moartea de-acum a bătrânei Mariţa, trece, de fapt, în fabulos, aceasta petrecându-se tot pe-acolo prin acea pădure uriaşă.

Bineînţeles că relatarea ce am făcut-o subiectului acestei povestiri antologice, este întrutotul sumară, totuşi, nu departe de conciziunea şi dinamica în care ne-a dat-o autoarea. Totul se mişcă prin sufletul adolescentei de-acum, firesc şi antrenant, credibil de viu, cu linii portretistice sigure şi structuri narative viguroase. Iar lexicul, exact la locul lui. Aceste trăsături le aflăm şi-n celelalte bucăţi ce compun volumul: Magie neagră, Drumul înapoi spre casă, Primul fior, O întâmplare stranie. Dar oricare dintre ele, dezvăluie acelaşi talent real.

Acum, ce înseamnă cărţile pe care le-a scris şi le scrie cea care – pentru scrierile în limba franceză – şi-a luat numele de Rica Laurent, nu mai putem spune. Câteva titluri: L’appel du sang (roman), Editions Mélibée, Le Souffle du vent (roman), Société des écrivains, dar şi altele – unele fiind traduceri ale volumelor apărute în ţară – arată că îşi urmează vocaţia. Şi-a împlinit dorinţa: a ajuns în Franţa – acolo s-a luptat cu o boală cumplită, pe care însă a învins-o – după cum ne-a relatat telefonic – şi-acum dă bătălia să-şi impună condeiul şi-n ţara în care, cândva, pribeagul brăilean îşi trăia drama existenţei şi-n cele din urmă, se impunea şi literar. Va reuşi Viorica Bichineţ (Rica Laurent) moldoveanca noastră? Dar va da şi ea peste un Romain Rolland?