Bogdan Bădulescu: „Caragiale în Orient-Expres: Povestiri, bârfe şi taclale din lumea lui nenea Iancu”, Editura Pastel, Braşov, 2009

Pe coperta a patra a cărţii cu titlul de mai sus, dl. Bogdan Bădulescu, cunoscut redactor de carte de pe vremea Editurii Tineretului, mai încoace şi un excelent traducător din limba franceză (vezi cărţile „Scriitori îndrăgostiţi” şi „Memorii de dincolo de mormânt”), a trecut două citate: primul e dintr-o scrisoare a lui Caragiale către doctorul în filozofie Paul Zarifopol – ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, socialistul – cel de-al doilea e din cartea „Viaţa lui I.L. Caragiale”, scrisă de istoricul şi criticul literar Şerban Cioculescu. În ceea ce vrem să spunem mai jos, acest al doilea citat ne reţine atenţia, fiindcă i-a fost punct de plecare şi domnului Bădulescu. Iată-l: „O operă literară ca aceea a lui Caragiale, oricât ar fi de susceptibilă de varii interpretări, e încă mai puţin enigmatică decât fizionomia lui. Omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera, analizabilă în materialul ei de experienţă umană, în atitudinea creatorului ei şi în scrisul artistic.”

Deci, omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera. Corect, şi domnul Bădulescu se avântă în cunoaşterea, respectiv descoperirea omului Caragiale, prin tot ce-i cade în mână ca sursă documentară, ca informaţie, pe care s-o supună deducţiei, argumentării, demonstraţiei, sperând să-l aducă pe enigmaticul scriitor în faţa oglinzii. Şi-l aduce, cu asupră de măsură, cel puţin aceasta mi-a fost impresia după ce am parcurs cartea. Redând cele mai cunoscute, sau parţial cunoscute, întâmplări din viaţa lui Caragiale, adică povestindu-le şi comentându-le, apelând copios la corespondenţa ilustrului, mai ales din timpul exilului, supusă şi aceasta, tot aşa, interpretării, deducţiei, cum face şi cu cea a „andrisanţilor”, în fine, aducând mărturii din cele mai diverse surse – unele, bineînţeles, bârfe şi taclale, dar şi destule demne de a fi luate în seamă – domnul Bădulescu, cu migală, cu abilitate literară şi cu incisivă pătrundere în ființa interioară – reuşeşte, aşa cum spuneam, să-l aducă pe omul acesta interesant, pe genialul scriitor, pe actorul propriei vieţi şi opere, pe luptătorul politic şi social, pe chinuitul scrisului, în faţa reflectoarelor pentru a spune: Da, acesta am fost eu, Ion Luca Caragiale în timpul meu, în lumea prin care am trecut. Şi spune, ba chiar regretă că i-a produs multă amărăciune prietenului său Eminescu, suflându-i-o pe Veronica, de fapt, o coană Joiţica a Iaşilor, ca apoi s-o părăsească fără nici o remuşcare, considerând că totul n-a fost decât tentaţia de a vedea că e în stare s-o cucerească pe muza marelui poet. Aceasta, destul de frivolă, se dă neştiutoare ca o fecioară în scrisorile către Eminul ei, încercând să se disculpe tocmai prin naivitatea – vezi bine – cu care a căzut în mrejele histrionului, ale mizerabilului amic. Pentru care, de altfel, capitolul e încheiat. Suflul bărbătesc al grecului românizat şi al insului în căutarea unui rost (era holtei de 37 de ani), se aprinde pentru fecioara moldo-austriacă, Leopoldina Reinikke-Caudella, blonda superbă, căreia îi dă un nume de scenă: Fridolina. Trebuind să părăsească Iaşiul pentru o funcţie bine plătită, tocmai la Craiova, pătimaşul Chiriac din Noaptea furtunoasă, respectiv nefericitul Werther român, trimite scrisori disperate prietenilor rămaşi în capitala moldavă, mai ales lui Petre Th. Missir, să nu abandoneze rolul de negociator pe lângă Aneta Caudella, verişoara prin alianţă a Leopoldinei-Fridolinei şi prietenă nedespărţită a acesteia, doar-doar o înduplecă să renunţe la acel ofiţer chipeş, pentru el, nefericitul, care spune că se împuşcă, fiindcă şi-aşa e un om pierdut dacă n-ajunge în graţiile ei. Petrache Missir încearcă să-l tempereze, dar Rică Venturiano îl roagă în continuare să aibă milă de un suflet în pierzare „şi să întreprindă tot ce-i stă în putinţă ca acel angel radios” pentru care şi-a pierdut uzul raţiunii să vină cu sentimente mai bune la el, ce mai, să devină nevasta lui. Episodul se încheie cu adevărat ca într-o dramoletă. Prietenul Nicolae Gabrielescu, care-l condusese la gară în Iaşi când a plecat, îi scrie că la frumuşica, graţioasa şi cumincioara Fridolină a renunţat şi căpitanul Costică B., fiindcă, deşi cântă din gură şi la clavir ca un înger, n-are pic de zestre(citat după B.B. pg.30). Sigur că analizând lucrurile mai în profunzime, e clar că tânărul holtei şi jurnalist dă bătălia ieşirii din condiţia de bărbat fără căpătâi. Şi-aceasta şi pentru că are „ambiţ”, ca şi jupân Dumitrache, dar şi alţii din Noaptea furtunoasă sau Scrisoarea pierdută. La Craiova se pomeneşte, după o aventură cu lucrătoarea Maria Constantinescu de la Fabrica de tutun Belvedere, şi cu un copil pe cap. Îl recunoaşte, îi dă numele, dar nu se căsătoreşte cu nefericita de care a profitat. Biata fată îşi va creşte plodul în anonimat, acesta nefiind altul decât scriitorul de excepţie de mai târziu, Mateiu Caragiale. Desigur că tatăl nu l-a ignorat total, ba chiar va încerca să-i scoată fumurile din cap, spunându-i mereu să nu uite că strămoşii lui – dinspre tată, evident – au purtat pe cap tabla cu baclavale pe vremea lui Caragea-vodă, fanariotul. Ca director al Teatrului Naţional (în sfârşit, un vis împlinit în 1888), deci acum în glorie, nu ezită să se vâre în patul Amaliei, nevasta lui Constantin Nottara. Acesta îl surprinde şi-l admonestează c-o replică devenită celebră: „Bine, înţeleg să-mi iei nevasta, dar şi anteriul şi papucii!?”. Sigur că are un şarm aparte, şi-acum e şi recunoscut literar. Pătrunsese în cercul artistic al reginei Elisabeta – fără sprijinul acesteia nu punea mâna pe înalta funcţie, a trebuit să cedeze și Maiorescu şi să-l susţină – aşa că o consolidare socio-familială era absolut necesară. Şi norocul îi surâde: viitoarea soţie se numeşte Alexandrina şi este cea de-a doua fiică, din cele trei, ale arhitectului bucureştean Gaetan Burelly. Tânăra soţie e din lumea bună, şi prin ea, soţul accesa şi el în high-life-ul bucureştean. Familia constituită se dovedeşte solidă, e un pas bun pentru a merge mai departe. Prin Scrisoarea pierdută pătrunsese şi în cercul Junimii, ai cărei membrii, în majoritate, erau deja politicieni cunoscuţi. Va trebui să pornească şi el asaltul, sigur, în paralel cu scrisul, fiindcă vocaţia sa este în primul rând aceasta. Aşa se naşte proiectul unei piese de anvergură: Titircă Sotirescu et. comp. Pe care însă nu-l va încheia niciodată, oricât îl trâmbiţează presa şi el însuşi. Mult mai mult avansează în proza scurtă, nuvele, schiţe, momente, dar în teatru, doar drama Năpasta. Şi de-aici, necazurile: procese şi mizerii. Atacurile de plagiat îl lovesc dur. Se gândeşte serios ce să facă şi alege exilul, după ce devenise şi moştenitorul unei sume consistente din partea mătuşii sale, Momuloaia. Cu întreaga familie, hotărăşte stabilirea la Berlin, după ce tatonase şi alte locaţii. Dar e un fiu al pământului românesc. Nu se poate rupe de el. Urmăreşte de departe tot ce se întâmplă în ţară, revine el însuşi ori de câte ori are prilejul. Legat de Răscoala din 1907 scrie pamfletul 1907 – din primăvară până în toamnă, e în legătură permanentă cu socialiştii Gherea, Zarifopol, cu care corespondează şi primeşte informaţii, apoi cu Christian Racovski, bulgarul Stancev, respectiv cu cel numit în corespondenţă Margareta, ca în 1908, chiar din Berlin, să se înscrie telegrafic în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Gherea e dezamăgit. Îi scrie ginerelui Zarifopol la Lipsca: „Aici, mare tămbălău cu partidul cel nou. Caragiale, cu telegrama lui de adeziune şi cu articolul lui, mi-a belit obrazul. Nu-i vorbă, mă aşteptam eu la asta. […] Dar aşa sunt artiştii, mai ales când au speranţa să mai ciupească ceva de pe urma tachismului român.” Cu toată râvna, n-a ciupit nimic, deşi a venit în ţară, a participat la întruniri, la întâlniri cu alegătorii, în presă, adică a participat la tot tacâmul electoral din „bella Dacoromânia”, dar, ca în Scrisoarea pierdută, nu s-a ales.

Un capitol de care se ocupă în cartea sa domnul Bogdan Bădulescu, este intitulat „Caragiale şi Carol I”sau „Doi mitocani de lux”. Problema pusă în discuţie: a fost Caragiale un antidinast? Pentru a răspunde la întrebare, domnul Bădulescu desfăşoară un vast material, începând de la decorarea dramaturgului în 1888 cu înalta distincţie Steaua în gradul I de cavaler al României, şi revenind apoi la fabulele şi notele de prin Moftul Român, sau la pamfletul 1907. Sunt ranchiune – mai ales după respingerea piesei sale de la premiul Academiei, şi a Momentelor de la premiul Năsturel Herescu, după scoaterea din postul de director al Teatrului Naţional, după conflictul cu Maiorescu şi despărţirea de cercul Junimii şi mai ales după infamul proces cu Caion –, dar concluzionăm, antimonarhismul lui Caragiale este mai degrabă unul literar, şi nu de fond. În vivacea campanie electorală din 1908, spunea că „M.S. Regele este cel mai înţelept domnitor” (Târgovişte, 25 mai 1908).

În capitolul „Păcălitorul păcălit” sau „Mic studiu de psihologie a artistului daco-român”, cred că avem cel mai reprezentativ portret al nedreptăţitului Caragiale, care nu pierde nici o ocazie de a plăti poliţe celor ce l-au lovit. Prilejul i-l dă Mihail Dragomirescu (Mihalache) cu revista Convorbiri, replică la Convorbirile bătrâne, de care se despărţise. Era şi un răspuns răzbunător dat direct lui Maiorescu. Jocul e interesant, iar materialul de atac: 1907 – din primăvară până în toamnă, plus câteva fabule, nu prea incisive, publicate după formula:

– O dăm anonimă!

– Aşa da, o iscălesc!

Caragiale îşi joacă rolurile (ale personajelor), ca şi în viaţă. Aşa îl vedem şi în capitolul „Caţavencu reloaded sau Jocuri politice fără perdea”. Din angoasa în care se afla „exilatul bolnav de însingurare” (pag.145) îl scoate – pe lângă corespondenţa şi întrevederile cu doctorul în filozofie Paul Zarifopol, stabilit cu familia la Leipzig (era căsătorit cu Ştefania, fiica lui Costică Gherea), sau chiar cu Gherea la Berlin – tot „lumea politică dâmboviţeană” (pag.145). Partidul Conservator condus de Cantacuzino „Nababul” se rupe de îndată ce la şefia lui trece P.P. Carp. Belzebutul fracţionării este Take Ionescu, care creează Partidul Conservator Democrat à l’anglaise (ianuarie 1908). De tot ce se întâmplă la Bucureşti îl informează acelaşi Mihalache Dragomirescu. Caragiale, de la Berlin, jubilează: „Acolo este locul nostru – îi scrie precipitat, aproape misivă după misivă – al tuturor care iubim ordinea şi progresul, pentru că niciodată patria n-a avut mai multă nevoie ca astăzi de acestea amândouă şi niciodată acestea amândouă n-au fost mai duşmănite ca astăzi de către mici şi mari secături. Şi eu voi fi cu voi. Şi sper să servesc cu credinţă şi cinste cauzei noastre” (pag.148). Vorbeşte Caţavencu la tribuna electorală, strigând că vrea progresul şi numai progresul? Bineînţeles. Dar ce sunt în fond personajele unui scriitor decât feţe sau ipostaze ale lui? „Madamme Bovary c’est moi” spusese cândva Flaubert. Numai că, faţă de personajul său, Caragiale este convins de ceea ce spune şi trece la fapte alergând lângă ploieşteanul său Take Ionescu „pentru viitorul mare al ţării.” Până la urmă, demonstrează dl. B.B., totul se dovedeşte a fi doar prea-binecunoscutul politicianism, iar ilustrul dramaturg are iluzia că poporul îl iubeşte nespus şi se face praf pentru a se pune în slujba lui. Numai că nu are la îndemână nici el decât discursurile: „…Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut, şi prin atavism am groază, am oroare de sosul prăjit (mare ilaritate)” strigă el, dezicându-se de originea de neam şi slăvind pe băştinaşul Take. Campania politică la care ia parte cu înflăcărare exilatul patriot e cea mai mare comedie pe care, de fapt, o scrisese, acum simţea nevoia şi apăruse şi prilejul de a o pune în practică. Îşi adusese şi familia, care stătea când pe la rude, când la Sinaia pe la prieteni, ce mai, comèdie mare, dar Marşul democraţiei române născut în primăvara lui 1908 în bella Dacoromânia, îl cam oboseşte. Cum spune domnul B.B. alergătorul de la Maraton îşi îndeplinise misia patriotică. Caragiale se entuziasmase sincer şi la înmormântarea de la Bellu a scriitorului, şeful Take Ionescu, mărturisea sincer că voia la următoarele alegeri să-l înscrie pe listele pentru Cameră. Destinul a vrut altfel.

Cartea „Caragiale în Orient-Expres” prezintă pe larg şi scandalurile de presă ale vremii în care a trăit ilustrul dramaturg, şi prieteniile lui, mai ales cu Delavrancea şi Vlahuţă, dar şi animozităţile dintre ei – cel vinovat de ele fiind chiar el, cu firea lui mult prea impetuoasă, dar şi dezarmant de sinceră. Povestea din jurul romanului Dan al lui Vlahuţă e concludentă. Oricum, ruptura dintre ei, mai bine de zece ani, e şi aceasta un fapt de istorie literară. Pe linia scandalurilor de presă merge şi incidentul cu doctorul Blumenfeld, tot din 1907, devenit de fapt, o adevărată polemică de presă şi se leagă de ziarul Opinia, unde doctorul Blumenfeld-Blumenberg era critic literar. Cu Pompiliu Eliade, noul director al teatrelor, sprijinit pentru această funcţie, între alţii, de Spiru Haret, din motive de rudenie, Caragiale intră în conflict pentru că este ignorat. Nu i se mai joacă piesele, acesta e motivul, şi articolul său „Un nou teatru”, dezlănţuie atacul. La începutul anului 1910, Caragiale se implică într-un alt scandal de presă legat de Ranetti Roman, scriitorul evreu, autor al dramei Manasse, Caragiale dovedindu-se un prieten consecvent, dincolo de tendinţele antisemite ale vremii, deşi în O făclie de Paşte şi chiar în pamfletul 1907… nu prea îi cruţase pe evrei.

În cap. „Infernul vesel din Wilmersdorf”, domnul B.B. face o amplă incursiune în spaţiul berlinez în care s-a instalat familia Caragiale, respectiv el, pater familias – când tandru, când despotic – după cum va mărturisi mai târziu fiica sa, Tuşki, soţia Alexandrina (Didina), încă o frumuseţe la cei 45 de ani, fiul legitim Luca (Luki) şi fiul natural, Mateiu, adus cu scopul de a studia Dreptul la Berlin. De ce a hotărât auto-exilul, de ce în cele din urmă a ales Germania, cum s-a adaptat aici şi cum i-a fost mişcarea până la moarte – nu tocmai intempestivă – sunt tot atâtea întrebări şi răspunsuri pe care autorul B.B. le  analizează pe larg, întregind portretul şi tot traseul de viaţă al acestui om de geniu, I.L. Caragiale. Procedând prin a-l extrage din opera sa, din corespondenţa amplă păstrată, din mărturisirile celor din familie, ale prietenilor şi duşmanilor, domnul B.B. îl reînvie pe ilustrul dramaturg, îl aduce la dimensiunile unui erou de roman în cadrul social şi moral al timpului său. Nu-l idealizează, nu-i cruţă defectele, dar nu-i ignoră nici calităţile şi-n primul rând talentul scriitoricesc, manifestat pe o paletă mult mai largă decât cea satirică. Acest Mitică al Bucureştiului, fiindcă, de fapt, Mitică era el însuşi (vezi cap. „Cine e Mitică?”), scăpăra de inteligenţă, avea o cultură vastă şi era animat – dincolo şi de dorinţa de mărire, îndreptăţită – de un umanism înalt şi de o dragoste de pământul şi neamul său, indubitabilă. Râzând, satirizând, de fapt, voia îndreptarea moravurilor alor săi şi ale lui însuşi. Din această perspectivă îl priveşte şi domnul B.B. – cel puţin aşa am înţeles – în ampla sa carte, oferindu-ne o imagine completă – poate cea mai completă de până acum – a unei personalităţi accentuate, cu toate atributele unei asemenea structuri umane. Cât priveşte plăcerea citirii (studierii) cărţii domnului B.B. cred că aceasta vine, nu numai din extraordinara informaţie, ci şi din ritmul romanesc, dinamic, al prezentării (povestirii) pe care o alimentează permanent cu fapte, comentarii şi analize – inclusiv din perspectivă freudiană – un limbaj adaptat perfect subiectului, prin fineţe, concizie, ironie şi haz. Întru-totul în spiritul caragialesc. Poate că aceasta este cu adevărat performanţa literară a acestei cărţi: Caragiale în Orient-Expres.