Cu
mai bine de trei ani în urmă (2008), între cele peste 70 de plicuri venite din
toată ţara pentru cea de-a 27-a ediţie a Concursului Naţional de Poezie „Carmen
Patriae”, organizat de Centrul Cultural „Reduta” din Braşov, se afla şi cel cu
motto-ul „Cea mai bună metodă de a fi cineva e să fii tu însuţi”. Cine era
autorul (autoarea) care se prezenta cu acest motto, juriul (cu academicianul
Al. Suciu – preşedinte, Ion Aurel Brumaru – critic literar, Nicolae Stoie –
poet, Adrian Lăcătuşu – lector universitar la Facultatea de Litere Braşov –
membrii) avea să afle după deschiderea plicurilor. Se numea Mirela Aldea, din
localitatea Dumbrăveni, jud. Sibiu, şi era studentă la Facultatea de Psihologie
a Universităţii „Transilvania” Braşov. Obţinuse o Menţiune. Nu era puţin, dat fiind numărul mare de participanţi şi
dată fiind valoarea literară a scrierilor trimise. Ca director al instituţiei
menţionate, am cunoscut-o şi pe Mirela Aldea la decernarea premiilor şi-am
invitat-o să participe şi la Cenaclul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor
din România şi-al Centrului cultural „Reduta”, pe care-l conduceam şi-l conduc
şi acum. Şi-a venit, citind mereu din ceea ce scria, nedezminţind deloc valoarea
ce-o arătase şi în concurs. Şi, evident, poemele s-au tot adunat, destule
pentru a constitui un volum. Am încurajat-o să-l facă şi să treacă la
publicarea lui. O nouă premiere (Locul I)
la Concursul „101 zile de cultură la Costineşti”, Constanţa, i-a dat şi şansa
materială, premiul constând din finanţarea tipăririi volumului de debut. Nimic
mai de dorit, fiindcă Mirela Aldea are cu ce păşi în poezia română de azi. O
continuă privire în sine e îmbrăcată într-o formă poetică originală, cu
metafore frumoase şi cu melodie caldă. Raportarea trăirii la lumea din imediata
apropiere sau ceva mai depărtată, se face cu o anume teamă, tipică
adolescenţei, iar armonizarea stărilor sufleteşti cu ipostazele şi vibraţiile
naturii, reprezintă, poate, cea mai realizată parte a creaţiei Mirelei Aldea.
Mai mereu, această armonizare ia forma nedumeririi, a uimirii, a întrebării.
Foarte sinceră, firească şi într-un vibratto – ce-i drept – mai ales
melancolic. Desenul cadrului este impresionist: „Pe pasarelă fantasme elegante
se plimbă agale/cu capu-n pământ/când le priveşti se închid în capsule etanşe/şi
trec fugitiv/doar noaptea sufletele lor se ţin cuminţi de mână…” (Început). De altfel, toată estetica
acestui volum ţine de modernismul post-simbolist. Expresia poetică propriu-zisă
este originală, atât în metaforă strictă, cât şi pe întregul text. E foarte
caldă în tot ce spune, confesiunea se face zâmbind permanent, chiar şi-n
durere. E o înţelegere pură față de toți și toate, dar mai ales față de iubitul
trecător. Dar senzația de suflet închis într-o cutie, e dominantă, nu însă fără
proiecţia paralelă a evadării, a urnirii celor ce nu vor să fie altfel, nici
chiar el, posibilul iubit. Recuzita lexicală e simbolistă: de la străzile
pustii, gările singuratice, la oraşele triste peste care coboară noaptea adâncă
şi-n care se aude vântul sumbru al toamnei, în timp ce sufletul ei stă la
marginea mării, privind cum o barcă se depărtează singură. Sigur, se simte
influenţa bacoviană şi-a simboliştilor francezi, dar poezia Mirelei Aldea e
departe de pastişă, talentul propriu şi cultura literară îi asigură
originalitatea: „Bucăţi de ziuă s-au
desprins din mine/şi globuri de-ntuneric m-au transformat în humă/în universul
sumbru lăsat la colţ de stradă/răpusă de dorinţă păşind spre lumea ta/ascult
tăcerea ce se lasă-n mine/şi-o inimă ce bate/un clopot ruginit de-atâtea
sentimente/ce-au invadat nebune…” (E
linişte şi pace). Disponibilitatea spaţială şi temporală, cu o excelentă
mişcare de planuri şi proiecţii, arată că tânăra noastră autoare e total
stăpână pe actul poetic, ce vine de la sine, din talent şi dorinţa spunerii. Cu
alte cuvinte, parcă stă dincolo de poeziile scrise şi spune: Acestea (versurile)
reprezintă oferta mea. E foarte adevărată, fiindcă în ele sunt eu. Chiar vă
asigur de aceasta:„S-au strâns atâţia nori în mine/şi-ncepe ploaia, mă inundă/sunt
rece acum/mi-e teamă doar să nu îngheţe/corpul meu/căci frigul mă va umple
toată/gheţar aş fi, munte sticlos/atunci nimic n-ar mai rămâne/frânturi de gând
s-ar destrăma/aş fi opacă, fără viaţă/n-aş mai fi eu, ci doar creaţia ta.” (Gheţar)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu