Viorica Bichineţ:„Foşnetul pădurii”, povestiri, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2001

Un Panait Istrati în variantă feminină este Viorica Bichineţ (Rica Laurent, ca scriitoare de limbă franceză). Fiindcă după peregrinări şi peripeţii incredibile pentru o femeie, prin Polonia, Ucraina, apoi Turcia şi pe Mediterană, în Maroc – când lucrând pentru a face un ban de hrană şi de mers mai departe, când pe vapoare şi autobuze, prin tot felul de localităţi cu nume exotice: Istanbul, Adana, Gibraltar, Mercin, Alania, scopul fiind de a ajunge în Spania, dar mai ales în Franţa. Pe-acolo are fraţi şi tot pe-acolo, trei din cei vreo şase copii. De ce a părăsit domiciliul din Moldova, un sat de undeva de pe lângă Vaslui, o spune mai ales în ampla relatare de călătorie „Lungul drum al pribegiei”, ultima bucată – cea mai lungă – din volumul de debut „Foşnetul pădurii” – din cauza violenţei soţului – odraslă de bogătani – ajunşi unii dintre ei acum parlamentari şi afacerişti – care a luat-o pe ea, o sărăntoacă frumoasă şi deşteaptă. Şi-acum n-o mai suportă, iar pentru a scăpa de coşmar, ea şi-a luat lumea în cap. De fapt, vrea să ajungă cu orice preţ la copii, aflaţi deja pe undeva prin Apus. Tentativele de plecare îi eşuează însă mereu: nici prin Polonia-Austria, nici prin Turcia-Maroc, şi e disperată, fiindcă mereu e returnată din drum. Într-o astfel de situaţie a poposit şi la Braşov, venind de la gară direct la Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor. Era ca un fugar hăituit, dar în sacoşă – bagajele le lăsase în gară, cum făcuse şi pe itinerariile mai lungi pe care a umblat – purta nişte manuscrise. Ştia, desigur, ce înseamnă acestea. Erau, de fapt, primul rod al talentului ei, foarte conştientă şi sigură de el. Aceste povestiri scrise – se vedea bine – pe genunchi, în timpul mersului, în popasuri – erau aproape ilizibile. În cele din urmă am reuşit să le descifrez şi rezultatul e volumul de faţă, cu 9 bucăţi – povestiri propriu-zise – şi relatarea amplă de călătorie – de pribegie – de care am vorbit.

Autoarea nu are la bază decât nişte studii liceale – nici nu ştiu dacă şi acestea complete, fiindcă – am înţeles – a dat căsătoria aceea timpurie peste ea – dar ce har de povestitoare autentică. Merge în linia povestitorilor ce i-a dat Moldova – mai ales sadoveniană – urcând din realismul popular în fabulos, fără a-i fi străin nici lirismul narativ ce vibrează în povestirile inspirate din universul adolescentin, surprins în toată fragilitatea de floare răzbind din zăpezi. Experienţele – întâmplările – relatate sunt atât de vii, încât pierzi senzaţia că te afli, totuşi, în universul ficţiunii literare. Această senzaţie vine, evident, din dinamica relatării şi capacitatea creării de personaje, multe forfotind, vorbind întruna, aşa cum se întâmplă în mediul rural, în lumea satului, cu toate vârstele. O zi de sărbătoare, de Sf. Ilie – hramul bisericii locului – o vezi aievea, se desfăşoară ca într-un film, într-un fel de rotire spaţială şi temporală, din zori şi până-n seară, într-o animaţie spectaculoasă (e vorba de un episod chiar din „Lungul drum al pribegiei”). Dar piesa de rezistenţă e, fără îndoială, „Foşnetul pădurii”. E cel al Pădurii Guranda, loc de ascunziş cândva pentru haiducii lui Coroi, cântat acum în balade, şi spre acel cântec zboară gândul Anei – fetiţa aflată şi ea cu sapa la câmp – care-i cere mătuşii Mariţa să spună ea cum a fost atunci când s-a întâlnit cu haiducul? Şi povestea se derulează într-o alternanţă de planuri, între real şi fabulos, trecut şi prezent, iar fata aceea de-atunci sau de acum, vrăjită de-o iubire, pare a fi devenit zână sau știmă ce prinde contur şi se aude doar în acel continuu foşnet al pădurii. Însăşi moartea de-acum a bătrânei Mariţa, trece, de fapt, în fabulos, aceasta petrecându-se tot pe-acolo prin acea pădure uriaşă.

Bineînţeles că relatarea ce am făcut-o subiectului acestei povestiri antologice, este întrutotul sumară, totuşi, nu departe de conciziunea şi dinamica în care ne-a dat-o autoarea. Totul se mişcă prin sufletul adolescentei de-acum, firesc şi antrenant, credibil de viu, cu linii portretistice sigure şi structuri narative viguroase. Iar lexicul, exact la locul lui. Aceste trăsături le aflăm şi-n celelalte bucăţi ce compun volumul: Magie neagră, Drumul înapoi spre casă, Primul fior, O întâmplare stranie. Dar oricare dintre ele, dezvăluie acelaşi talent real.

Acum, ce înseamnă cărţile pe care le-a scris şi le scrie cea care – pentru scrierile în limba franceză – şi-a luat numele de Rica Laurent, nu mai putem spune. Câteva titluri: L’appel du sang (roman), Editions Mélibée, Le Souffle du vent (roman), Société des écrivains, dar şi altele – unele fiind traduceri ale volumelor apărute în ţară – arată că îşi urmează vocaţia. Şi-a împlinit dorinţa: a ajuns în Franţa – acolo s-a luptat cu o boală cumplită, pe care însă a învins-o – după cum ne-a relatat telefonic – şi-acum dă bătălia să-şi impună condeiul şi-n ţara în care, cândva, pribeagul brăilean îşi trăia drama existenţei şi-n cele din urmă, se impunea şi literar. Va reuşi Viorica Bichineţ (Rica Laurent) moldoveanca noastră? Dar va da şi ea peste un Romain Rolland?

Bogdan Bădulescu: „Caragiale în Orient-Expres: Povestiri, bârfe şi taclale din lumea lui nenea Iancu”, Editura Pastel, Braşov, 2009

Pe coperta a patra a cărţii cu titlul de mai sus, dl. Bogdan Bădulescu, cunoscut redactor de carte de pe vremea Editurii Tineretului, mai încoace şi un excelent traducător din limba franceză (vezi cărţile „Scriitori îndrăgostiţi” şi „Memorii de dincolo de mormânt”), a trecut două citate: primul e dintr-o scrisoare a lui Caragiale către doctorul în filozofie Paul Zarifopol – ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, socialistul – cel de-al doilea e din cartea „Viaţa lui I.L. Caragiale”, scrisă de istoricul şi criticul literar Şerban Cioculescu. În ceea ce vrem să spunem mai jos, acest al doilea citat ne reţine atenţia, fiindcă i-a fost punct de plecare şi domnului Bădulescu. Iată-l: „O operă literară ca aceea a lui Caragiale, oricât ar fi de susceptibilă de varii interpretări, e încă mai puţin enigmatică decât fizionomia lui. Omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera, analizabilă în materialul ei de experienţă umană, în atitudinea creatorului ei şi în scrisul artistic.”

Deci, omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera. Corect, şi domnul Bădulescu se avântă în cunoaşterea, respectiv descoperirea omului Caragiale, prin tot ce-i cade în mână ca sursă documentară, ca informaţie, pe care s-o supună deducţiei, argumentării, demonstraţiei, sperând să-l aducă pe enigmaticul scriitor în faţa oglinzii. Şi-l aduce, cu asupră de măsură, cel puţin aceasta mi-a fost impresia după ce am parcurs cartea. Redând cele mai cunoscute, sau parţial cunoscute, întâmplări din viaţa lui Caragiale, adică povestindu-le şi comentându-le, apelând copios la corespondenţa ilustrului, mai ales din timpul exilului, supusă şi aceasta, tot aşa, interpretării, deducţiei, cum face şi cu cea a „andrisanţilor”, în fine, aducând mărturii din cele mai diverse surse – unele, bineînţeles, bârfe şi taclale, dar şi destule demne de a fi luate în seamă – domnul Bădulescu, cu migală, cu abilitate literară şi cu incisivă pătrundere în ființa interioară – reuşeşte, aşa cum spuneam, să-l aducă pe omul acesta interesant, pe genialul scriitor, pe actorul propriei vieţi şi opere, pe luptătorul politic şi social, pe chinuitul scrisului, în faţa reflectoarelor pentru a spune: Da, acesta am fost eu, Ion Luca Caragiale în timpul meu, în lumea prin care am trecut. Şi spune, ba chiar regretă că i-a produs multă amărăciune prietenului său Eminescu, suflându-i-o pe Veronica, de fapt, o coană Joiţica a Iaşilor, ca apoi s-o părăsească fără nici o remuşcare, considerând că totul n-a fost decât tentaţia de a vedea că e în stare s-o cucerească pe muza marelui poet. Aceasta, destul de frivolă, se dă neştiutoare ca o fecioară în scrisorile către Eminul ei, încercând să se disculpe tocmai prin naivitatea – vezi bine – cu care a căzut în mrejele histrionului, ale mizerabilului amic. Pentru care, de altfel, capitolul e încheiat. Suflul bărbătesc al grecului românizat şi al insului în căutarea unui rost (era holtei de 37 de ani), se aprinde pentru fecioara moldo-austriacă, Leopoldina Reinikke-Caudella, blonda superbă, căreia îi dă un nume de scenă: Fridolina. Trebuind să părăsească Iaşiul pentru o funcţie bine plătită, tocmai la Craiova, pătimaşul Chiriac din Noaptea furtunoasă, respectiv nefericitul Werther român, trimite scrisori disperate prietenilor rămaşi în capitala moldavă, mai ales lui Petre Th. Missir, să nu abandoneze rolul de negociator pe lângă Aneta Caudella, verişoara prin alianţă a Leopoldinei-Fridolinei şi prietenă nedespărţită a acesteia, doar-doar o înduplecă să renunţe la acel ofiţer chipeş, pentru el, nefericitul, care spune că se împuşcă, fiindcă şi-aşa e un om pierdut dacă n-ajunge în graţiile ei. Petrache Missir încearcă să-l tempereze, dar Rică Venturiano îl roagă în continuare să aibă milă de un suflet în pierzare „şi să întreprindă tot ce-i stă în putinţă ca acel angel radios” pentru care şi-a pierdut uzul raţiunii să vină cu sentimente mai bune la el, ce mai, să devină nevasta lui. Episodul se încheie cu adevărat ca într-o dramoletă. Prietenul Nicolae Gabrielescu, care-l condusese la gară în Iaşi când a plecat, îi scrie că la frumuşica, graţioasa şi cumincioara Fridolină a renunţat şi căpitanul Costică B., fiindcă, deşi cântă din gură şi la clavir ca un înger, n-are pic de zestre(citat după B.B. pg.30). Sigur că analizând lucrurile mai în profunzime, e clar că tânărul holtei şi jurnalist dă bătălia ieşirii din condiţia de bărbat fără căpătâi. Şi-aceasta şi pentru că are „ambiţ”, ca şi jupân Dumitrache, dar şi alţii din Noaptea furtunoasă sau Scrisoarea pierdută. La Craiova se pomeneşte, după o aventură cu lucrătoarea Maria Constantinescu de la Fabrica de tutun Belvedere, şi cu un copil pe cap. Îl recunoaşte, îi dă numele, dar nu se căsătoreşte cu nefericita de care a profitat. Biata fată îşi va creşte plodul în anonimat, acesta nefiind altul decât scriitorul de excepţie de mai târziu, Mateiu Caragiale. Desigur că tatăl nu l-a ignorat total, ba chiar va încerca să-i scoată fumurile din cap, spunându-i mereu să nu uite că strămoşii lui – dinspre tată, evident – au purtat pe cap tabla cu baclavale pe vremea lui Caragea-vodă, fanariotul. Ca director al Teatrului Naţional (în sfârşit, un vis împlinit în 1888), deci acum în glorie, nu ezită să se vâre în patul Amaliei, nevasta lui Constantin Nottara. Acesta îl surprinde şi-l admonestează c-o replică devenită celebră: „Bine, înţeleg să-mi iei nevasta, dar şi anteriul şi papucii!?”. Sigur că are un şarm aparte, şi-acum e şi recunoscut literar. Pătrunsese în cercul artistic al reginei Elisabeta – fără sprijinul acesteia nu punea mâna pe înalta funcţie, a trebuit să cedeze și Maiorescu şi să-l susţină – aşa că o consolidare socio-familială era absolut necesară. Şi norocul îi surâde: viitoarea soţie se numeşte Alexandrina şi este cea de-a doua fiică, din cele trei, ale arhitectului bucureştean Gaetan Burelly. Tânăra soţie e din lumea bună, şi prin ea, soţul accesa şi el în high-life-ul bucureştean. Familia constituită se dovedeşte solidă, e un pas bun pentru a merge mai departe. Prin Scrisoarea pierdută pătrunsese şi în cercul Junimii, ai cărei membrii, în majoritate, erau deja politicieni cunoscuţi. Va trebui să pornească şi el asaltul, sigur, în paralel cu scrisul, fiindcă vocaţia sa este în primul rând aceasta. Aşa se naşte proiectul unei piese de anvergură: Titircă Sotirescu et. comp. Pe care însă nu-l va încheia niciodată, oricât îl trâmbiţează presa şi el însuşi. Mult mai mult avansează în proza scurtă, nuvele, schiţe, momente, dar în teatru, doar drama Năpasta. Şi de-aici, necazurile: procese şi mizerii. Atacurile de plagiat îl lovesc dur. Se gândeşte serios ce să facă şi alege exilul, după ce devenise şi moştenitorul unei sume consistente din partea mătuşii sale, Momuloaia. Cu întreaga familie, hotărăşte stabilirea la Berlin, după ce tatonase şi alte locaţii. Dar e un fiu al pământului românesc. Nu se poate rupe de el. Urmăreşte de departe tot ce se întâmplă în ţară, revine el însuşi ori de câte ori are prilejul. Legat de Răscoala din 1907 scrie pamfletul 1907 – din primăvară până în toamnă, e în legătură permanentă cu socialiştii Gherea, Zarifopol, cu care corespondează şi primeşte informaţii, apoi cu Christian Racovski, bulgarul Stancev, respectiv cu cel numit în corespondenţă Margareta, ca în 1908, chiar din Berlin, să se înscrie telegrafic în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Gherea e dezamăgit. Îi scrie ginerelui Zarifopol la Lipsca: „Aici, mare tămbălău cu partidul cel nou. Caragiale, cu telegrama lui de adeziune şi cu articolul lui, mi-a belit obrazul. Nu-i vorbă, mă aşteptam eu la asta. […] Dar aşa sunt artiştii, mai ales când au speranţa să mai ciupească ceva de pe urma tachismului român.” Cu toată râvna, n-a ciupit nimic, deşi a venit în ţară, a participat la întruniri, la întâlniri cu alegătorii, în presă, adică a participat la tot tacâmul electoral din „bella Dacoromânia”, dar, ca în Scrisoarea pierdută, nu s-a ales.

Un capitol de care se ocupă în cartea sa domnul Bogdan Bădulescu, este intitulat „Caragiale şi Carol I”sau „Doi mitocani de lux”. Problema pusă în discuţie: a fost Caragiale un antidinast? Pentru a răspunde la întrebare, domnul Bădulescu desfăşoară un vast material, începând de la decorarea dramaturgului în 1888 cu înalta distincţie Steaua în gradul I de cavaler al României, şi revenind apoi la fabulele şi notele de prin Moftul Român, sau la pamfletul 1907. Sunt ranchiune – mai ales după respingerea piesei sale de la premiul Academiei, şi a Momentelor de la premiul Năsturel Herescu, după scoaterea din postul de director al Teatrului Naţional, după conflictul cu Maiorescu şi despărţirea de cercul Junimii şi mai ales după infamul proces cu Caion –, dar concluzionăm, antimonarhismul lui Caragiale este mai degrabă unul literar, şi nu de fond. În vivacea campanie electorală din 1908, spunea că „M.S. Regele este cel mai înţelept domnitor” (Târgovişte, 25 mai 1908).

În capitolul „Păcălitorul păcălit” sau „Mic studiu de psihologie a artistului daco-român”, cred că avem cel mai reprezentativ portret al nedreptăţitului Caragiale, care nu pierde nici o ocazie de a plăti poliţe celor ce l-au lovit. Prilejul i-l dă Mihail Dragomirescu (Mihalache) cu revista Convorbiri, replică la Convorbirile bătrâne, de care se despărţise. Era şi un răspuns răzbunător dat direct lui Maiorescu. Jocul e interesant, iar materialul de atac: 1907 – din primăvară până în toamnă, plus câteva fabule, nu prea incisive, publicate după formula:

– O dăm anonimă!

– Aşa da, o iscălesc!

Caragiale îşi joacă rolurile (ale personajelor), ca şi în viaţă. Aşa îl vedem şi în capitolul „Caţavencu reloaded sau Jocuri politice fără perdea”. Din angoasa în care se afla „exilatul bolnav de însingurare” (pag.145) îl scoate – pe lângă corespondenţa şi întrevederile cu doctorul în filozofie Paul Zarifopol, stabilit cu familia la Leipzig (era căsătorit cu Ştefania, fiica lui Costică Gherea), sau chiar cu Gherea la Berlin – tot „lumea politică dâmboviţeană” (pag.145). Partidul Conservator condus de Cantacuzino „Nababul” se rupe de îndată ce la şefia lui trece P.P. Carp. Belzebutul fracţionării este Take Ionescu, care creează Partidul Conservator Democrat à l’anglaise (ianuarie 1908). De tot ce se întâmplă la Bucureşti îl informează acelaşi Mihalache Dragomirescu. Caragiale, de la Berlin, jubilează: „Acolo este locul nostru – îi scrie precipitat, aproape misivă după misivă – al tuturor care iubim ordinea şi progresul, pentru că niciodată patria n-a avut mai multă nevoie ca astăzi de acestea amândouă şi niciodată acestea amândouă n-au fost mai duşmănite ca astăzi de către mici şi mari secături. Şi eu voi fi cu voi. Şi sper să servesc cu credinţă şi cinste cauzei noastre” (pag.148). Vorbeşte Caţavencu la tribuna electorală, strigând că vrea progresul şi numai progresul? Bineînţeles. Dar ce sunt în fond personajele unui scriitor decât feţe sau ipostaze ale lui? „Madamme Bovary c’est moi” spusese cândva Flaubert. Numai că, faţă de personajul său, Caragiale este convins de ceea ce spune şi trece la fapte alergând lângă ploieşteanul său Take Ionescu „pentru viitorul mare al ţării.” Până la urmă, demonstrează dl. B.B., totul se dovedeşte a fi doar prea-binecunoscutul politicianism, iar ilustrul dramaturg are iluzia că poporul îl iubeşte nespus şi se face praf pentru a se pune în slujba lui. Numai că nu are la îndemână nici el decât discursurile: „…Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut, şi prin atavism am groază, am oroare de sosul prăjit (mare ilaritate)” strigă el, dezicându-se de originea de neam şi slăvind pe băştinaşul Take. Campania politică la care ia parte cu înflăcărare exilatul patriot e cea mai mare comedie pe care, de fapt, o scrisese, acum simţea nevoia şi apăruse şi prilejul de a o pune în practică. Îşi adusese şi familia, care stătea când pe la rude, când la Sinaia pe la prieteni, ce mai, comèdie mare, dar Marşul democraţiei române născut în primăvara lui 1908 în bella Dacoromânia, îl cam oboseşte. Cum spune domnul B.B. alergătorul de la Maraton îşi îndeplinise misia patriotică. Caragiale se entuziasmase sincer şi la înmormântarea de la Bellu a scriitorului, şeful Take Ionescu, mărturisea sincer că voia la următoarele alegeri să-l înscrie pe listele pentru Cameră. Destinul a vrut altfel.

Cartea „Caragiale în Orient-Expres” prezintă pe larg şi scandalurile de presă ale vremii în care a trăit ilustrul dramaturg, şi prieteniile lui, mai ales cu Delavrancea şi Vlahuţă, dar şi animozităţile dintre ei – cel vinovat de ele fiind chiar el, cu firea lui mult prea impetuoasă, dar şi dezarmant de sinceră. Povestea din jurul romanului Dan al lui Vlahuţă e concludentă. Oricum, ruptura dintre ei, mai bine de zece ani, e şi aceasta un fapt de istorie literară. Pe linia scandalurilor de presă merge şi incidentul cu doctorul Blumenfeld, tot din 1907, devenit de fapt, o adevărată polemică de presă şi se leagă de ziarul Opinia, unde doctorul Blumenfeld-Blumenberg era critic literar. Cu Pompiliu Eliade, noul director al teatrelor, sprijinit pentru această funcţie, între alţii, de Spiru Haret, din motive de rudenie, Caragiale intră în conflict pentru că este ignorat. Nu i se mai joacă piesele, acesta e motivul, şi articolul său „Un nou teatru”, dezlănţuie atacul. La începutul anului 1910, Caragiale se implică într-un alt scandal de presă legat de Ranetti Roman, scriitorul evreu, autor al dramei Manasse, Caragiale dovedindu-se un prieten consecvent, dincolo de tendinţele antisemite ale vremii, deşi în O făclie de Paşte şi chiar în pamfletul 1907… nu prea îi cruţase pe evrei.

În cap. „Infernul vesel din Wilmersdorf”, domnul B.B. face o amplă incursiune în spaţiul berlinez în care s-a instalat familia Caragiale, respectiv el, pater familias – când tandru, când despotic – după cum va mărturisi mai târziu fiica sa, Tuşki, soţia Alexandrina (Didina), încă o frumuseţe la cei 45 de ani, fiul legitim Luca (Luki) şi fiul natural, Mateiu, adus cu scopul de a studia Dreptul la Berlin. De ce a hotărât auto-exilul, de ce în cele din urmă a ales Germania, cum s-a adaptat aici şi cum i-a fost mişcarea până la moarte – nu tocmai intempestivă – sunt tot atâtea întrebări şi răspunsuri pe care autorul B.B. le  analizează pe larg, întregind portretul şi tot traseul de viaţă al acestui om de geniu, I.L. Caragiale. Procedând prin a-l extrage din opera sa, din corespondenţa amplă păstrată, din mărturisirile celor din familie, ale prietenilor şi duşmanilor, domnul B.B. îl reînvie pe ilustrul dramaturg, îl aduce la dimensiunile unui erou de roman în cadrul social şi moral al timpului său. Nu-l idealizează, nu-i cruţă defectele, dar nu-i ignoră nici calităţile şi-n primul rând talentul scriitoricesc, manifestat pe o paletă mult mai largă decât cea satirică. Acest Mitică al Bucureştiului, fiindcă, de fapt, Mitică era el însuşi (vezi cap. „Cine e Mitică?”), scăpăra de inteligenţă, avea o cultură vastă şi era animat – dincolo şi de dorinţa de mărire, îndreptăţită – de un umanism înalt şi de o dragoste de pământul şi neamul său, indubitabilă. Râzând, satirizând, de fapt, voia îndreptarea moravurilor alor săi şi ale lui însuşi. Din această perspectivă îl priveşte şi domnul B.B. – cel puţin aşa am înţeles – în ampla sa carte, oferindu-ne o imagine completă – poate cea mai completă de până acum – a unei personalităţi accentuate, cu toate atributele unei asemenea structuri umane. Cât priveşte plăcerea citirii (studierii) cărţii domnului B.B. cred că aceasta vine, nu numai din extraordinara informaţie, ci şi din ritmul romanesc, dinamic, al prezentării (povestirii) pe care o alimentează permanent cu fapte, comentarii şi analize – inclusiv din perspectivă freudiană – un limbaj adaptat perfect subiectului, prin fineţe, concizie, ironie şi haz. Întru-totul în spiritul caragialesc. Poate că aceasta este cu adevărat performanţa literară a acestei cărţi: Caragiale în Orient-Expres.

Sorin Basangeac: Un autor în mantia de Mefisto sau de călugăr benedictin, „Paparazzo în marile mahalale”, „Nocturnă cu nebunul satului”, Editura Pastel, Braşov, 2009

„Paparazzo în marile mahalale” aduce în atenţie şi un autor din familia rară a ironiştilor, în frunte cu Marin Sorescu, dar şi Romulus Vulpescu şi Emil Brumaru. Inventivitatea de limbaj poetic, în formă de mononimuri –  cum le spune – este şi-n acest al doilea volum, extraordinară. Nu, nu avem doar forma aceea de texte ce trec din gură în gură, precum: „Aplecându-se Arthur…”, aceasta poate fi, eventual, un punct de plecare în construcţia fastuoasă a unui volum de sine stătător, original: „…Sub Turnul Negru, străjuind/şi azi străvechiul burg Corona/prin coamă Eol se-alinta/ca pe faleză, la Belona,/plutind spre larg, m-am tulburat/şi am scăpat din frâu timona,/corabia s-a spart de-un val,/ca de-un blestem, dar n-am fost Iona,/ba nici Othello cel turbat/cu „dă-mi năframa, Desdemona!”/…Parfumul unic s-a pierdut/într-un tsunami de Rexona/sideful perlelor s-a stins/cu pensula şi acetona…” Şi-n formula aceasta sunt elaborate mai toate poemele, fascinant fiind extraordinarul joc vocabularistic – ca să folosim un termen rebarbativ. Parcă ţopăi tot timpul pe cuvinte, din care, până la urmă, se încheagă un tablou de viaţă, cu o anume culoare locală şi o tipologie, când caricaturizată, când îngroşată, când silfidă – evident, cea feminină – când chiar serioasă. Cu o astfel de varietate stilistică, tipologică, dar şi tematică, dl. Sorin Basangeac nu plictiseşte deloc – chiar dacă primejdia manierismului există – e antrenant şi cu mare haz. Chiar că e nevoie de o asemenea poezie. În fond, „Ridentem dicere verum” (Să spun adevărul râzând – zicea demult Horaţiu în „Satire” I, 1, 24), că şi-n neamurile acelea moravurile trebuiau îndreptate. Atâta cât poate face arta. În volumul de faţă, impresionant este limbajul poetic. De-o vervă extraordinară, autorul transpunându-se în ipostaza actorului care îşi joacă piesa pe scenă, în faţa unui public care se amuză copios.Aceasta este o faţă, dar se poate trece şi pe o alta: a unei lecturi în care cititorul se des-fată în universul umoristic, comic, satiric pe care-l creează  autorul.Şi mai e o faţă: cea de cronică rimată şi ritmată a unui timp care-i oferă autorului material de inspiraţie infinit.Inventivitatea nu este una strict de limbaj, ci, mai ales, de situaţie. Ceea ce nu surprinde! De la «Cherchez la femme!»,la «Pax americana», de la «Ruga unui păgân» la «For adults only» şi tot aşa, cu o plăcere rabelaisiană de a prezenta lumea prin care trece învăluit în mantia-i neagră de Mefisto sau de călugăr benedictin.Compoziţional, volumul aduce cel puţin două lucruri remarcabile – monorimia şi aşezarea versurilor după formula gazelului: „Mă doare-n cot, la propriu,/dar nu vreau frecţii cu carmol/şi nici alt leac ce pute,/împachetarea cu nămol/extras din Marea Moartă/şi-adus de un hagiu în ol...” («Foradults only»).

Valeriu Anania: „Memorii”, Editura Polirom, Iaşi, 2008

1.

Citesc de ceva vreme, pe îndelete, cu răbdare, reluând unele pasaje, chiar pagini şi capitole întregi, „Memoriile” semnate de Valeriu Anania, scriitorul, luptătorul naţional, deţinutul politic, călugărul, misionarul, editorul, arhimandritul şi-acum mitropolitul Clujului, Albei şi Maramureşului, aflat la vârsta de 88 de ani. Incredibilă vitalitate, date fiind atâtea prin câte a trecut! Oricum, simţi în structura sufletească şi trupească a acestui om, încorporat parcă tot energetismul vâlceano-oltean, până adânc în neamul daco-geţilor, al burilor de-acolo din Buridava vâlceană. Cred că e singura explicaţie-suport a unei astfel de vieţi, cum este cea traversată de părintele Valeriu Anania, care, ca scriitor, ar fi putut construi o uriaşă operă mitologică a neamului românesc, un fel de replică la cea sadoveniană, plină de solomonari, gromovnici, magi sau sihaştri, fini şi subtili cunoscători ai rosturilor lumii, precum Chesarion Breb, Zaharia-Fântânarul sau Alecu Ruset, personaj de dincoace de pictura narativă a Renaşterii italiene, altfel decât ceilalţi înţelepţi sadovenieni, desprinşi parcă din tablourile lui Giotto, de pildă, chiar dacă provenienţa lor este bizantină. Cu Alecu Ruset, pasiunea trece pe prim-plan, iubirea pentru jupâniţa Catrina, fiica lui Duca-vodă, îl duce la pieire, cu toată protecţia abatelui Paul de Marenne, abate de Juvigny, sol de taină al lui Ludovic al XIV-lea. Adică vrem să spunem că povestea din Zodia Cancerului ţine mai degrabă de romantism, Sadoveanu acoperind palete estetice mult mai largi. Dar vocaţia pentru mituri a părintelui Anania este reală şi o vedem în pieselece le-a creat: „Mioriţa”,„Steaua Zimbrului”,„Meşterul Manole”,„Du-te vreme, vino vreme”, la care a lucrat în gând şi scris prin închisori, pe la mănăstiri şi-apoi chiar într-un timp programat, ca cel de şase luni în Hawaii şi-n misionarismul american. Dar a construit prea sfinţia sa un cosmicum mitologic, cu piesele sale în versuri, precum Sadoveanu al nostru în proză? Nu, doar parţial a reușit aşa ceva. Teatrul mitologic al părintelui Anania – poate pentru că e gândit poetic şi redat poetic –, nu se aşează masiv într-un fabulos mitologic, deşi l-a urmărit cu ardoare. Expresionismul, ca tehnică şi viziune estetică, îl apropie de Blaga, al cărui teatru expresionist, nu e suficient implementat în conştiinţa culturală românească. S-ar putea ca de-abia în timpul viitor să se producă acea fuziune necesară, probabil în cadrul unui proces de redescoperire a miturilor, fără de care popoarele îşi pierd identitatea. Personal, am încredere într-un asemenea reviriment şi sunt convins că miturile vor reînvia, sigur, într-o gândire modernă, şi-abia atunci teatrul expresionist al lui Blaga şi Valeriu Anania, Victor Papilian şi alţii va reintra în orizontul de interes, pentru a exprima sau pentru a face evident general-umanul din această parte a continentului european. Într-un discurs ţinut la hotelul Mayflower din Washington D.C., pe 18 sept. 2008, Condoleezza Rice – această isteaţă reprezentantă a gândirii diplomatice americane –, previziona foarte clar cum se vor regăsi naţiunile în viitor în amplul proces al globalizării lumii, respectiv numai prin independenţa lor şi prin ceea ce creează civilizatoriu.

Sigur cele consemnate mai sus, ar fi doar o încercare de încadrare istorico-literară a creaţiei celei mai reprezentative a scriitorului Valeriu Anania: teatrul. Fiindcă poezia propriu-zisă, cuprinsă în cele câteva volume: „Poeme cu măşti”, „Geneze”, „Istorii agripine” ş.a cu o evidentă originalitate de metaforă şi de orizont şi fond liric, nu se desprinde pentru a zbura singură, de sub influenţa argheziană sau voiculesciană, mentorii clari sub a căror îndrumare s-a aflat, mai puţin abdicarea din călugărie. Şi-acum ajungem – cred – la partea cea mai de interes literar actual: memorialistica. Nu ne ocupăm aici de frumoasa „Rotondă a plopilor aprinşi”, nici de corespondenţa uriaşă – după cum afirmă  în „Memorii”, ce există, dar n-o avem editată –, nici de publicistica laică sau religioasă, ce, desigur, există în revistele „Credinţa”, „Destin” şi caseta „Noi”, altele pe care le-a editat sau la care a colaborat. O strângere laolaltă a tot ce a scris Valeriu Anania, sigur ni-l va arăta la adevărata dimensiune literară pe acest  scriitor şi prelat, cu o viaţă tumultoasă, cum puţini au avut-o. O dimensiune însă, a acestei vieţi o avem în „Memoriile” recent apărute. Le-am citit cu atenţie, deoarece cu multe momente ale vieţii sale m-am atins, direct sau indirect, fie pe traseul clujean, fie pe cel vâlcean şi sibian şi, bineînţeles, literar în profesoratul meu şagunian, când „Mioriţa”, ca lucrare literară, am discutat-o la clasă. Opusul acesta memorialistic, deşi venit puţin târziu, modifică destul de mult spaţiul literar al scriitorului Anania. Adică îi arată vocaţia de prozator, evocator şi obiectiv, cu o clară forţă narativă şi de construcţie tipologică. Cu aceste faţete existente în Memorii, sigur că ne pare rău de nescrierea unor romane, specia cea mai amplă în care s-ar fi putut realiza. Suplinesc aceste Memorii acele posibile şi masive construcţii epice? În parte, da. Şi, sigur, cel mai amplu, ca material de viaţă, este jurnalul – deşi nu e propriu-zis un jurnal – al anilor de închisoare, mai întâi ca adolescent  legionar, în cadrul „Sfintei tinereţi-legionare”, înhăţat pe când participa la o ceremonie funerară, apoi ca student, condamnat de comunişti la ani grei de temniţă. Ce stă în mijlocul acestui jurnal? Bineînţeles spaţiul concentraţionar în care se urmăreşte pe sine. Jurnalul a fost scris când se afla în America şi, ca atare, neavând nişte însemnări de carnet decât eventual, sporadic, toată „Partea întâi”, respectiv jurnalul scris în timpul american, are la bază amintirea aşa cum aceasta reînvie sub acţiunea memoriei declanşate, dar nu în structura sau formula proustiană – a memoriei afective – ci, pur şi simplu, pe cât posibil, a derulării obiective. E un fel de scriere de schivnic, cu unghia – cum zice Arghezi în versul său – pe zidul chiliei, respectiv celulei sale. Fiindcă – dacă e să desprindem de la început o primă trăsătură generală a acestor memorii – este că scriitorul  lor nu-şi părăseşte nici măcar o clipă ipostaza sa monastică.  Rămâne ceea ce a hotărât de mult, atunci în tinereţe, un monah, deci un slujitor total al bisericii, mai exact, al mănăstirii. Şi tocmai pentru a mărturisi pentru aceasta, îşi lasă scrisă povestea sa (mărturisirea, spovedania) că nu se ştie ce-i mai aduce timpul ce dă mereu peste el. O şi spune în „Cuvânt înainte”: „…Le-am scris (însemnările, amintirile n.n) în grabă, cu ochii pe calculator, fără meşteşug şi fără pretenţii, căutând să le ţin (amintirilor) o curgere în timpul lor, care, totuşi, suferă de unele aproximaţii” (pg. 7). Manuscrisul acestei prime părţi a fost dat în păstrare unei doamne pe nume Patricia Pâslaru, personaj feminin cu un loc mai aparte în sufletul scriitorului, ca de altfel, întreaga familie Pâslaru, căreia îi e lăsat în păstrare şi sacul cu cea mai mare parte a corespondenţei selective din perioada americană, chiar în pragul plecării din America spre ţara natală, aflată în continuare sub putere comunistă, presimţind  că nu se va mai întoarce curând la Detroit, după cum, de altfel, se va şi întâmpla. Conform înţelegerii cu soţii Pâslaru, aceste manuscrise ar fi urmat să fie publicate doar după cinci ani de la moartea sa, asta în cazul că revenind în România ar fi fost suprimat. N-a fost, dar nu i s-a mai dat voie să se întoarcă în America. Pur şi simplu, Securitatea, neputându-l racola şi comiţând tot felul de abuzuri, l-a sechestrat aici acasă, cum se spune. Recuperarea manuscrisului şi-a sacului cu scrisori s-a făcut târziu, abia în 2001, iar publicarea, iată, vine şi mai târziu, dar a venit.

Şi-acum să vedem cum se regăseşte Valeriu Anania pe sine prin timp. Iată-l copil, plecat din Glăvile-Vâlcii, după absolvirea Şcolii primare, şi intrat în Seminarul Central din Bucureşti. Din îndemnul bunicului preot Mărgăritescu să fi ajuns aici? Cred că da, şi poate tot în partea aceasta să vină şi chemarea monahală care, într-un fel, se îngemănează cu idealismul legionar, cel puţin din prima etapă. Şi iată-l acaparat de acesta în cadrul Frăţiei de Cruce din Seminarul Teologic bucureştean. „Sfânta tinereţe legionară” îl va costa însă enorm. Toată viaţa îi va atârna ca o ghiulea de trup. Nu şi de suflet, fiindcă şi-l consideră imaculat. Participarea la înmormântarea lui Horia Codreanu – fratele cel mai mic al Căpitanului – asasinat seara târziu în cartierul Tei – se pare că din ordinul lui Ică Antonescu – se va solda cu arestarea multor participanţi. Abia terminase seminarul când începe pentru el parada închisorilor. Mai întâi la Malmaison, în manej, unde viaţa celor închişi era vecină cu infernul, dar toată detenţia o traversează oarecum mândru că trece şi el prin aceeaşi experienţă de închisoare, ca şi fratele său Mitică, închis pentru aceeaşi vină de legionar. Acesta a fost primul contact cu închisoarea: dur, născând o îndârjire care nu-l va părăsi niciodată. Cu barba crescută în zilele de detenţie, eliberat, după ce începuse să lucreze în restaurantul lui Manole, în ziua de 22 septembrie 1941, după ce îi spune Genovevei că nu se însoară cu ea şi-o lasă pe Vicky plângând-o altă prietenă cu adevărat iubitoare –, bate la poarta mănăstirii Antim şi cere să intre în viaţa călugărească. Momentul este hotărâtor. După un scurt noviciat, este tuns întru monahism sub numele de Bartolomeu. Momentul este tulburător (vezi pg. 38) prin despărţirea de toate cele lumeşti. Studiul şi viaţa monahală, dorinţa de a deveni scriitor – îşi încercase, de altfel condeiul şi mai-nainte – ca modelul său Arghezi, mai puţin abjurarea din monahism, intră în preocupările de bază. Astfel devine student în Teologie, dar neliniştile acelea care îl bântuie pe om până la moarte, nu-i dau pace. Părăseşte Antimul şi-ajunge la mănăstirea Polovragi, într-un fel de hăituială prin munţi, luptându-se cu sine, în a rămâne sau nu călugăr, tot mai hotărât însă în a se încredinţa scrisului şi unui ceva care să însemne dăruire întru binele omului. Îşi dă diferenţele şi trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, porneşte apoi spre Cluj şi-l abordează pe profesorul de anatomie Victor Papilian, care-l îndeamnă să dea la medicină. Dar e din nou hăituit ca fost legionar, închis şi anchetat la Jilava, apoi dus în lagărul de la Tg. Jiu şi-n cele din urmă, eliberat în aprilie 1944. Toamna, dă examen şi devine student al Medicinii Clujene. La Polovragi, în aceeaşi toamnă îi cunoaşte pe Radu Gyr, pe Emil Botta, Acterian, primiţi toţi de stareţul Bica, un om de aur. Dar „Cărările pribegiei” au continuat. Ziua de 23 august 1944 îl pune în alertă. Se hotărăşte să fugă peste graniţă, dar nu reuşeşte şi-acum urmează goana aceea disperată prin munţi, încercând să se ascundă la vreo stână sau mănăstire. Războiul se întorsese spre Apus, el o ţine în aceeaşi hăituială prin munţi şi pe la mănăstiri, până se predă şi-n lagărul de la Tg. Jiu, unde a ajuns din nou, e judecat şi achitat.

2.

La începutul anului 1945, la Sibiu, unde Universitatea era încă refugiată, îşi începe, în sfârşit, studenţia transilvană. Dar sunt vremuri tulburi. Aproape fără să vrea, devine lider al unor proteste, manifestaţii, şi-această notorietate creşte mai ales după ce Universitatea „Regele Ferdinand” revine la Cluj. Şi-acum evocă emoţionant Heidelbergul românesc din acel timp, cu marii profesori, Papilian şi Hațieganu, Benetato, dar şi cu alte personalităţi, inclusiv viitorul mare atlet Ion Moina. Generaţia academică Cluj ’46 este evocată în pagini de veritabil roman, cu toate frământările din acel timp de trecere de la o lume la alta. Lupta naţională în frunte cu studenţii, pentru Ardealul pe care-l cereau şi-ncercau să-l obţină ungurii de la marile puteri, respingerea manevrelor forţelor comuniste, aşezarea sa în fruntea marii mişcări anticomuniste şi antirevizioniste cu celebra deviză: „PÂNĂ AICI DEMOCRAŢIE, DE AICI ÎNCEPE MĂNĂŞTURUL”, înfruntarea Poliţiei şi Siguranţei comuniste deja, cozile de topor din sânul însuşi al profesorilor universitari, Petrovici, Daicoviciu, arestările şi molestările, în fine, declararea grevei generale, înjghebarea unor forme organizate de luptă, venirea lui Lucreţiu Pătrăşcanu pentru a-i linişti pe studenţi, eşecul tentativei lui, alungarea studenţilor din Alma Mater şi-n cele din urmă, înfrângerea. El, studentul Valeriu Anania, alias călugărul Bartolomeu – rămâne doar ca mit, fost vârful de lance în acea luptă studenţească din primăvara lui 1946. Cu falsificarea alegerilor din 1946, sub cnutul sovietic, România intra în acea perioadă de teroare roşie, zbătându-se să nu-şi piardă identitatea naţională şi demnitatea umană. Dar câte sacrificii a trebuit să facă România cea adevărată, cu lumea ei care a reuşit să supravieţuiască infernului închisorilor şi călăilor care au schingiuit într-acestea. Îşi reia pribegia pe la mănăstiri şi prin munţi pentru a scăpa de urmărirea pentru ceea ce fusese la Cluj. Dar îl apasă singurătatea şi merge din nou la Universitate să-şi reia studiile de medicină, decanul Kernbach însă îl va da pe mâna poliţiei. E arestat pe stradă şi vârât într-o celulă la Chestura oraşului. Aici face cunoştinţă cu acel sinistru Gheorghe Crăciun, încă nedevenit director de închisoare. Ca prin minune, după câteva zile, este eliberat, adică trimis „la urmă”, și-aşa ajunge din nou în Oltenia lui, dar parcă împins de un resort necunoscut, revine la Cluj pentru a-şi relua studiile. E arestat din nou şi-ajunge la acelaşi Crăciun care – miracol – îl eliberează, adică îl trimite din nou „la urmă”. Îl vedem apărând, mai întâi la Baia de Arieş, predând ca profesor de gimnaziu, apoi la Topliţa, apoi susţine nişte examene la Academia Teologică, dar dorinţa de a continua şi medicina îl duce din nou la Cluj, unde îl cunoaşte pe Blaga, în casa preotului Florea Mureşanu. Este însă iarăşi arestat, dus la Chestură, unde chestor era temutul evreu Mihai Patriciu, şi aruncat într-o celulă. După opt zile de interogatoriu, e trimis din nou „la urmă”, la Topliţa, din post în post şi sub continuu control. Inoportun în Ardeal, revine dincoace de munţi, mai întâi la mănăstirea Turnu, apoi la Govora-Băi, apoi ajunge în Moldova, la Iaşi, unde fusese pus un nou mitropolit, Iustinian Marina. Dar nu se lipeşte nici acolo, vine la Sibiu şi reuşeşte să-şi susţină teza de licenţă şi astfel termină Teologia după şapte ani. Revine la Bucureşti şi stă o vreme la fratele său Mitică, recăsătorit, studiind ziua în Biblioteca Academiei Române, însă neînţelegerile cu noua cumnată îl determină să ia iarăşi drumul mănăstirilor vâlcene: Arnota, Bistriţa, Pătrunsa. Şi  de la Bistriţa, din odaia mamei (Călugăriţa) Olga, îl culege patriarhul Iustinian şi astfel intră sub oblăduirea lui, numindu-l intendent patriarhal. Suntem în anii de infiltrare a Securităţii peste tot şi patriarhia nu este scutită. Pur şi simplu, e arestat de-acolo, fără ştirea patriarhului care, când află, se duce direct la Petru Groza, apoi cu acesta la Teohari Georgescu, şeful Securităţii care dispune să fie eliberat. După câteva luni, Iustinian Marina, îl numeşte inspector patriarhal pentru învăţământul religios. Într-o zi, merge în vizită neanunţată la Arghezi, pe care-l găseşte înspăimântat, fiindcă Baruţu fusese arestat. Arghezi îi încredinţează o valiză cu documente politice, lăsată la el de un medic, prieten de familie. O trimite la mănăstirea Polovragi. Câte i se va trage şi din asta, fiindcă va fi descoperită. Dar cu Arghezi va fi tot mai apropiat, nu numai literar, ci şi uman: „Era, cred, prin 1950, când maică-mea se îmbolnăvise (hipertensiune arterială) şi o adusesem în Bucureşti pentru un tratament în spital. Aflându-mă într-o zi la Arghezi, din vorbă-n vorbă, i-am spus că părinţii mei fuseseră obligaţi să-şi vândă vaca, din pricină că aceasta nu le dădea atâta lapte cât le cerea statul drept „cotă”, şi că se hotărâseră să cumpere o capră (animal de la care nu se cerea cotă de lapte). Arghezi s-a oferit imediat să le dea două din caprele lui, care, şi aşa, se cam înmulţiseră şi-i complicaseră gospodăria. Eu am îngăimat o mulţumire, dar după aceea mă tot întrebam, îngrijorat, cam cât o să-mi ceară poetul pentru cele două capre, ştiind că el e cam cârciobar la bani, iar eu nu-mi voi permite să mă tocmesc. Când mi-a aflat îngrijorarea, bătrânul a râs şi m-a asigurat că le dă pe gratis, că nici nu s-a gândit la vreun preţ.” (pg. 193). Ar fi o perioadă bună, de linişte, şi-n viaţa lui, fie ca inspector patriarhal, ca decan administrator al Centrului episcopal de la Curtea de Argeş (recâştigat de Iustinian Marina), fie ca director al Bibliotecii Patriarhale şi văzându-şi de scris, de o eventuală prezentare a Mioriţei, de mişcare şi contacte cu scriitorii şi cu teatrele, mereu în preajma lui Arghezi a cărui ostracizare era alinată de Domniţa Gherghinescu-Vania, în fine, fie urmărind cum în lumea bisericească se infiltra Securitatea, cum erau racolaţi noi şi noi informatori, cum cădeau unii, cum se ridicau alţii (ascensiunea fulminantă a lui Iustin Moisescu, trecut cu tot arsenalul turnător în tabăra comuniştilor), cum au cedat rând pe rând Arghezi, Cioculescu, Streinu, Călinescu, pentru a nu mai vorbi de Sadoveanu şi alţi câţiva din cercul socialist de la Iaşi: Ralea, Iordan. Numai Iustinian Marina se ţine tare să salveze Biserica. Şi-a salvat-o. Şi speranţa că vor veni totuşi americanii, se făcea tot mai mică, în schimb arestările se ţineau lanţ, puşcăriile gemeau de deţinuţi politic. O primă eliberare o are totuşi chiar Radu Gyr, cu care se întâlneşte, anunţat de fiica acestuia, Monica, şi-ncearcă să-l ajute, când mai toţi îl părăsiseră, inclusiv Arghezi. Informaţiile de ordin istoric-literar, sigur, şi politic, ce le aflăm în aceste memorii privitoare la anii ’58, ’59, sunt de adevărat roman istoric. Caracterele oamenilor devin tot mai versatile, asupra preoţimii, ortodoxe sau catolice, se revarsă oprimarea şi arestarea. Cu miile. Securitatea acţionează tot mai dur, cu cele mai diabolice metode, delaţiunea şi ura sunt la largul lor, frica i-a cuprins pe toţi şi-n toată nebunia aceasta, totuşi contractează pentru tipărire „Mioriţa”. Dar pe 12 iunie 1958, e din nou arestat, luat din ţoale chiar în incinta Patriarhiei: „– Pst! nu face gură… Miliţia… deschide uşa!”

„…am fost împins repede pe scară, în curte, din ale cărei colţuri se desprindeau alţi agenţi; o adevărată strategie, ca la război, pentru un călugăr fără apărare. Maşinile Securităţii nu erau staţionate la poartă, ci mai departe, pe strada 11 Iunie. Am fost vârât într-un Jeep şi mi s-au pus ochelari negri. Nu-mi puteam face nici o părere pe unde merg şi încotro. Peste vreo jumătate de oră mi se făcea încarcerarea şi mă trezeam, singur, în celula unei închisori unde domnea o linişte înspăimântătoare. Şi-aşa începe marea poveste a detenţiei comuniste prin care a trecut şi arhimandritul Valeriu Anania, ca şi alţii, atâtea mii. Mai întâi, sediul din Uranus al Internelor, unde, de la început remarcă „Ochiul” acela care permanent te scrutează: „…Prezenţa acestui ochi mi s-a părut una din cele mai teribile torturi ale vieţii de închisoare comunistă; el te urmăreşte chiar şi atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îţi citeşte faţa, gesturile, gândurile, îţi numără bătăile inimii. Intermitenţele apariţiei lui sunt mult mai crâncene decât dacă celula ar avea uşă de gratii sau pereţi de sticlă; ai trăi atunci ca într-un dormitor mare, de internat sau cazarmă, descoperit în faţa altor descoperiţi; „spionul” însă îţi creează iluzia că poţi fi şi singur, cu tine însuţi, un minut, două sau patru, pentru ca această iluzie să fie veşnic tăiată în bucăţi de întâlnirea cu ochiul, cu pupila aceea dilatată, fixă, din spatele uşii. Uneori căpăcelul se lăsa, pentru ca ochiul să reapară în secunda următoare, ca şi când s-ar fi răzgândit. Şi toata această supraveghere minuţios calculată, cu efecte psihice prevăzute într-un vast laborator al infernului, se petrecea în cea mai desăvârşită linişte, o linişte de cimitir în care morţii meditează pe propriile lor morminte”(pg. 248). Aici în Uranus se desfăşoară ancheta cu mai mulţi inşi care încearcă să-l facă informator asupra „cuibarului de rezistenţă” PATRIARHIA, unde şi-au dat mâna toate „uneltele reacţiunii”, după cum îi strigă un căpitan securist, pe nume Enoiu. E vizat, bineînţeles, şi patriarhul Iustinian Marina, mai ales că Iustin Moisescu devenise turnător de clasă şi-i urmărea scaunul patriarhal, după cum, de altfel, l-a şi obţinut. Ancheta a durat luni şi luni de zile, cu tot felul de inşi, de la satrapi – inclusiv temutul Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, la inşi cu ceva licăre de comunicare umană, cu perioade de tortură (bătaie, schingiuire) şi cu perioade mai calme, pentru a stoarce date, informaţii, pentru a-i turna pe alţii, totul devenind un adevărat infern. Prin faţa ochilor se perindă nume peste nume, de la Radu Gyr la Dumitru Stăniloaie, Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, celebrul doctor Aurel Marin, Marietta Sadova, şi-atâţia alţii, călugări şi călugăriţe, cu delaţiuni incredibile, confruntări regizate,dar mai ales împinse sub presiunea răngilor (era o tehnică specială de tortură), cu procese măsluite – cum e cel de la Ploieşti, unde a fost transferat – un  proces cu adevărat în umbra lui Kafka, după care primeşte 25 de ani de muncă silnică, zece ani de degradare civică, o mie de lei cheltuieli de judecată şi confiscarea totală a averii personale. Încadrarea: „Crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Cu lanţuri la picioare, începe calvarul dintr-o închisoare în alta: Jilava, Piteşti, din nou la Bucureşti şi-n cele din urmă: „La poartă, în potcovărie, am îndurat iarăşi chinul şi umilinţa punerii lanţurilor. Poate din întâmplare, poate din ordin, poate din răutate, sergentul-lăcătuş a ales lanţurile cu cele mai late brăţări, de patru degete, grele şi reci peste glezne. Cu ele am călătorit vreme de patru zile şi patru nopţi, singur într-o celulă din vagonul-dubă, strâmtă cât o carceră, aşezat pe scaunul de scânduri care servea drept closet printr-o deschizătură rotundă pe unde se vedeau şina şi traversele. Ceasuri nesfârşite în ţăcănitul roţilor şi alte ceasuri – şi mai fără sfârşit – pe câte o linie moartă, prin cine ştie ce gară pustie, în aşteptarea altei legături. Era frig, picioarele îmi îngheţaseră în lanţuri. Am prins o răceală grozavă, cu febră şi abundente scurgeri de mucozităţi nazale, adăugată nesomnului şi durerii de a sta atât de îndelung în capul oaselor, pe o şiră a spinării din care se scurgea puroi.

În sfârşit, am ajuns, într-o dubă care străbătea în goană străzile unui oraş. O poartă s-a deschis şi s-a închis în urmă-mi. O a treia s-a desfăcut  şi s-a ferecat în urmă-mi. Într-o curte pardosită cu pietre de râu mi s-au tăiat lanţurile”. (pg. 320). Era la Aiud. Aici era şi fratele său Mitică şi-aici era şi faimoasa „reeducare” . Şase ani şi două luni. Aici l-a regăsit pe fostul chestor de la Cluj, acum colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii, aici era Radu Gyr la al cărui proces, tot la Ploieşti, fusese adus ca martor (vezi episodul care începe la pg. 294), înainte de a se fi ţinut procesul său, şi de la care circula prin închisoare scrisoarea (reală sau măsluită) că aderă la procesul de „reeducare”, aici se salvează compunând „Meşterul Manole”, aici află de moartea mamei, trăindu-şi sfârşitul cu mâhnirea de a avea ambii copii în puşcărie, aici cunoaşte oameni extraordinari care nu şi-au abjurat credinţa şi crezul, dar şi laşi şi fricoşi, nimeni neştiind cum va reacţiona în situaţiile-limită ale supravieţuirii. La 1 august 1964, i se înmânează adeverinţa de eliberare:

„Când ne-am văzut în stradă, m-am luat în braţe cu Floricel (e camaradul de închisoare – prieten total) şi ne-am strâns, plângând. El, cu ani în urmă, la arestare, îşi lăsase soţia însărcinată şi nici acum nu ştia dacă e tatăl unei copile sau al unui băiat. Dar se bucura sincer de caietele mele, tefere în traista cu rufe murdare şi fragede ca nişte crengi de aprilie.

Am mai lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşit la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!” (pg. 335)

Şi liber, patriarhul Iustinian Marina îl ia din nou sub ocrotire, scoţându-l din ameninţarea ce venea dinspre mitropolitul Iustin Moisescu de a fi exclus din monahism. Umblă o lună prin locurile natale, se informează privitor la publicarea „Meşterului Manole” şi „Steaua Zimbrului”, şi-apoi, trăsnet: misionarism biblic în America, solicitat de episcopul Andrei Moldovan şi consilierul Alexandru Suciu din Chicago, dar împins spre acesta, mai ales de preotul Glicherie Moraru. „Nu-mi era frică. Primeam totul ca de la Dumnezeu, şi cu El în rugăciune îmi luam zborul spre alte zări, într-o imensă curbă a ciudatului meu destin”. (pg. 345). Aici se încheie Partea I a Memoriilor lui Valeriu Anania.

3.

Partea a II a reia scrierea Memoriilor, după o pauză de treizeci de ani, şi-o face aflându-se la Cluj, ca episcop al Vadului şi Feleacului, apoi ca mitropolit al Clujului, Albei şi Maramureşului, locul propriu-zis de scris fiind capela de la mănăstirea Nicula, capelă construită sub păstorirea sa. Abia acum, pe aeroportul din Copenhaga, când schimbă TAROM-ul cu Scandinavian Airlines System, trăieşte cu adevărat sentimentul libertăţii. Dar misionarismul acela în America nu e deloc un drum presărat cu roze.  În Lumea Nouă, românii emigranţi nu sunt nişte  sfinţi. E situaţie grea: sunt două episcopii româno-americane care se cam împung, doi episcopi stau faţă-n faţă: Valerian Trifa şi apoi noul ales la facţiunea rămasă credincioasă Patriarhiei de la Bucureşti, cu episcopul Victorin Ursache, secondat cu multă diplomaţie de nou sositul delegat, arhimandritul Valeriu Anania. Acesta va pune totul pe picioare: tipografie, revistă (Credinţa noastră), învăţământ biblic, misionarism bine organizat şi bibliotecă bogată, statut şi sală românească în Detroit, luptând din greu cu dezbinarea românilor, cu atâtea tentative de denigrare, precum că ar fi fost „pregătit în hrubele Securităţii”. Le depăşeşte pe toate cu tact, cu răbdare, cu încredere în Dumnezeu şi în destinul său. Revine când şi când în ţară, Marietta Sadova îi montează „Mioriţa” cu studenţii ei, dar în rest, e „lucrat” în afirmarea literară, mai ales pe la teatre, dar şi publicarea poeziilor nu merge mai uşor. Totuşi e o perioadă bună, de contacte eclesiastice internaţionale, de vizite (să le spunem turistice) de cunoaştere a unor personalităţi, de comunicare a adevărului despre altele, ca de pildă Richard Wurmbrand, care, nici pe departe n-a fost cum s-a prezentat în America drept victimă-martir a închisorilor comuniste din România. O remarcă specială e de reţinut când trece prin Verona: „Mormântul Julietei însă, real sau simbolic, m-a readus în tragic, dar, Doamne!, în ceva mai mult. Ghidul arăta lespedea de piatră, teşită de buzele îndrăgostiţilor lumii, şi deodată mi-am amintit că în Domul din Milano văzusem, acum câteva ore, o statuie a sfântului Petru care avea un picior, cu coama tălpii ceva mai teşită decât a celuilalt. Asta, spunea ghidul, era efectul miilor de credincioşi care-l sărutaseră cu evlavie” (pg. 427). În Suedia, cu prilejul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ţinut la Universitatea Uppsala, reuşeşte să tragă o fugă până la Karlstad – respectiv Märbacka (Värmland), „să depună o floare de recunoştinţă valahă pe mormântul Selmei Lagerlöf, ale cărei povestiri inspirate din evangheliile apocrife, traduse în româneşte, mi-au încântat lecturile din vremea claselor primare”. (pg. 433) Interesant de reţinut amănuntul că i-a fost ghid o copilă de vreo 8-9 ani, care vorbea o engleză destul de bună şi era vioaie şi deşteaptă foc. Când s-o răsplătească – mai ales că trecea drept american – l-a oprit: „ – Se poate, domnule? Eu trebuie să vă mulţumesc, ca una care-mi doream să văd mormântul Selmei. Nu aveam ocazia, dar iată că mi-aţi oferit-o…” (pg. 434). Activitatea ecumenistă continuă, fie însoţindu-l pe patriarhul Iustinian în delegaţii, precum în India, la Bombay, Madras, călcând pe urmele apostolului Toma, propovăduitor în acele locuri, sau în Etiopia, unde asistă la dansurile davidice şi primesc recunoştinţa împăratului Haile Selassie pentru ceea ce a făcut diplomatul român Titulescu pentru Etiopia, protestând la Naţiunile Unite împotriva invaziei fasciste.

Succesiv, în MEMORII, urmează 1. Atelier literar în Honolulu. Fişe pentru un roman. De fapt, motivul principal pentru a se izola undeva să-şi vindece starea sufletească grea, este unul de recomandare medicală. Şi-aşa ajunge în Hawaii, unde, se ştie, se stabiliseră de mai multă vreme Ştefan Baciu şi soţia sa Mira, venind din Brazilia, şi-acum lucrând amândoi la Universitate. Şi-aşa începe Jurnalul hawaiian, şi-aşa se conturează imaginea acelei lumi, a acelui spaţiu atât de căutat în zilele noastre. Cât priveşte vindecarea, aceasta se produce în cadrul aranjării locuinţei închiriate, al lucrului literar şi-al cunoaşterii locurilor şi oamenilor. Mira – soţia lui Baciu –, vâlceancă şi ea – se numea Simian ca fată – îi va fi una dintre cele mai bune călăuze. Departe de ţara de baştină – de care, de altfel, nu s-a rupt niciodată – întreţine o intensă corespondenţă cu patriarhul Iustinian, cu toţi ai lui, slujeşte ca preot în comunitatea grecească şi, bineînţeles, scrie la propriile lucrări, fiindcă, de fapt, şi pentru aceasta a venit aici: „Legendele Hawaiiului”, „Steaua Zimbrului”, „Du-te vreme…”etc., consemnează observaţii şi primeşte informaţii ca cea despre pensia alimentară ce-o plăteşte D.D. Roşca, logicianul, despre Blaga, Papilian Arghezi (dat bine cu noua putere politică), citeşte „Le Prince Dragoş et la chasse rituelle” de Mircea Eliade, se luptă cu ploile torenţiale şi-n general cu umiditatea de 97%, îşi scrie cu regularitate articolele pentru revistele „Credinţa” şi „Noi”, mai scapără şi câte o poezie, încearcă să-şi impună un program de lucru şi îi reuşeşte, să se ţină de elaborarea Jurnalului, primeşte de la D. Micu „Estetica lui Lucian Blaga” şi „Lirica lui Lucian Blaga”, audiază la Universitate prelegerile lui Jacques Lusseyrand, se confesează asupra actului de creaţie literară propriu-zis, zăboveşte în Secţia hawaiiană a Bibliotecii pentru a se documenta asupra miturilor hawaiiene, aflate în colecţia realizată de regele Kalakaua, se luptă şi cu nişte răceli şi alergii (legate, desigur, de adaptarea climatică) se bucură mereu când poate face plajă şi baie, începe „Du-te vreme, vino vreme”, face vizite, împreună cu Mira, în Waikiki şi Kalhala, cartiere pitoreşti ale arhipelagului, urmăreşte tipărirea în ţară a volumului de poezii „Geneze”, tatonează, tot în ţară, montarea piesei Steaua Zimbrului, ori la Naţionalul bucureştean, ori la teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti., ori la Naţionalul din Cluj, şi din revista „Contemporanul” află că a murit poetul Miron Radu Paraschivescu – supranumit descoperitorul de poeţi, la vârsta de 60 de ani, lăsând un copil de numai 6 ani. Suntem pe 3 martie 1971. dar iată ceva neprevăzut: caracterul lui Eugène Ionesco. Cităm: „Mira a primit o scrisoare de la Ionel Jianu (Paris). O scrisoare lungă. Eugène Ionesco – care a fost primit recent, oficial, ca membru al Academiei Franceze – este un „porc”. Un mare „porc”!... Nu l-a invitat pe Jianu la festivitatea de recepţie, tocmai pe el, cel care, cu ani în urmă, l-a lansat ca scriitor în România!” (pg. 500) Sigur că afirmaţia Jianului din exil, e de discutat, fiindcă nu el l-a făcut scriitor pe E.I. şi nu el i-a deschis calea de a ajunge unde a ajuns. Dar amănuntul legat de un anume comportament al lui E..I are pitorescul lui. „Joi, 18 martie (1971): Bună dimineaţa! Am 50 de ani! Mai bătrân? Mai tânăr? Mă simt acelaşi. Nici un fel de schimbare!

M-am sculat la 6.30. La 7.30 a sunat telefonul. Eram sigur, ea e! I-am auzit vocea vorbindu-i operatoarei în silabe. Apoi am auzit monedele căzând… căzând ritmic în cutia aparatului telefonic: cling! cling! cling!... Ca nişte clopoţei. Minunaţi clopoţei! Clopoţei de argint, clopoţei matinali, singurele clopote de ziua naşterii mele! Cling! Cling! Cling! Apoi vocea Happy birth day!... Câte minute? Poate două. Dar destule spre a-mi crea o excelentă dispoziţie. Big Child!” (pg. 502) Desigur, plăcutul moment a fost creat de un misterios personaj feminin, care-i veghează sufletul. Cât îl priveşte pe Eugène Ionesco, Mira îi furnizează informaţii importante, legate de debut, cu „Cântăreaţa cheală” la compania teatrală Bataille şi sprijinul hotărâtor al Monicăi Lovinescu. Piesa însă n-a avut succes. Între timp, Ionesco a scris «Scaunele». După premieră, Jean Anouilh a publicat un articol elogios, care, pur şi simplu, l-a lansat. „De curând, Ionesco a fost primit oficial în Academia Franceză, dar pe Monica nu a invitat-o la recepţie” (pg. 504).

De-a lungul întregului jurnal hawaiian este interesantă legătura permanentă cu ţara, atingerea aceasta, ca a lui Anteu, îi insuflă o anume putere, îl ţine între ai lui, fie că discută despre oameni (ex. despre Nicolae Balotă cu Mira), fie că se află în corespondenţă frecventă sau telefoane (cu patriarhul Iustinian mai ales, dar şi cu fratele său Mitică, cu Mihai Gafiţa, cu Marin Preda, mulţumindu-i pentru tipărirea volumului „Geneze”, dar, amintindu-i şi de volumul în manuscris al „Poemelor cu măşti”, cu Mircea Eliade, Dumitru Micu, Mihnea Gheorghiu, Dan Zamfirescu, Liviu Ciulei, Aurel Martin, Romulus Vulpescu, şi atâţia alţii, fie că cere anumite cărţi de  a căror apariţie a aflat, anumite reviste şi ziare, România literară, Contemporanul, şi-n paralel, lucrează intens la „Du-te vreme, vino vreme”. În cadrul acestui contact dorit cu pământul de-acasă, fără îndoială, un rol important îl au soţii Baciu, mai ales Mira, o femeie plină de viaţă şi dornică şi ea de afirmare literară şi universitară. Sigur, Ştefan Baciu e furios că în ţară – adică în literatura română – nu e recunoscut ca scriitor, nu-l menţionează dicţionarele, istoriile literare nici atât. Jurnalul hawaiian redă, în primul rând, procesul de creaţie, concret, ce a elaborat, cum e, cum i se pare că e, cum i se arată la reluare, cum renunţă, cum reface, cum elaborează din nou, dacă e mulţumit sau nu etc.: „Pe durata întregii  zile (29 aprilie 1971) am lucrat la Mioriţa, finalizând tabloul al cincilea, apoi revăzând şi dactilografiind pe-l al şaselea (în total 20 de pagini). Finalul tabloului al şaselea l-am schimbat substanţial, împingându-l către mister, acţiunea trecând-o repede din planul comun în orizontul mitului” (pg. 525). Parcurgând asemenea informaţii, la un moment dat, apare senzaţia de a nu mai fi interesante, fiindcă nu sunt dublate şi de o prezentare a psihologiei creaţiei, de frământările acelea intime care, uneori, pe scriitor îl duc la disperare, la spaima lucrului inutil, la distrugerea lucrului său – precum în Meşterul Manole, poate cea mai bună creaţie literară a lui Valeriu Anania. Am avut impresia că în Jurnalul hawaiian tot lucrul său literar e prezentat cu o anumită seninătate – să-i spunem mioritică – sigur, nu fără spirit lucrativ şi-o dorinţă a împlinirii. „Miercuri, 12 mai (1971): Lucru intens la „Meşterul Manole”. Am încheiat  o scenă nouă, am scris-o pe a doua, după care, de-a lungul dimineţii şi al după-amiezii, am dactilografiat zece pagini din primul tablou. Seara, senzaţii stranii, inexplicabile: dor de-acasă, anxietate, nervozitate, singurătate…” (pg. 531) Şi, iată, a sosit şi ziua de 21 iunie (1971): „Plec astăzi! Aproape şase luni, şi timpul a trecut atât de repede!... Tuyet (e o tânără de prin arhipelagul malaisian) fiind bolnavă, n-a venit să-şi ridice lucruşoarele ce i le-am destinat… Am isprăvit de împachetat!... curând va veni Mira să mă ducă la aeroport. Adio, Hawaii!” (pg. 553)

Ultimele episoade – de sine stătătoare – ale Memoriilor sunt, de fapt, nişte povestiri sau portrete: „Învecinări”, „Albi negri”, evocarea străzii Riopelle din Detroit, stradă pe care se află şi sediul Arhiepiscopiei, cu nr: 19959, fiindcă strada e foarte lungă, evident locuită de albi şi mai ales de negri, „Ciciloanca”(numele dat unei veveriţe care urcă până pe umărul său), „Down” (numele unei fetiţe de albi, tot de pe strada Riopelle), „Lică Hercovici” (la care sărbătoreşte ziua de Paşti, evreul fiind trecut la ortodocşi, şi căruia îi cunună fiul, Jean, care şi-a adus de mireasă o româncă de prin Romanaţi), „Mihai Iancu” (un fost student care vine în America drept turnător, tocmai al fostului său profesor), „Constantin Antonovici” (un sculptor român din New York, care el însuşi ar putea fi un personaj de roman cu furiile lui), „Ion Cârja” (alt răzvrătit ciudat cu care are o anume corespondenţă), „Nicu Caranica” – poetul autor al „Naşterii tragediei” şi cu care, de asemenea, are o corespondenţă interesantă şi-l întâlneşte la Paris, de fapt, un înverşunat „Nicador” (vărul său fusese între asasinii lui Iorga), „George Uscătescu” de la Madrid (cu care-şi începe prietenia printr-un schimb de scrisori şi, bineînţeles, colaborarea la una dintre cele mai prestigioase reviste de literatură şi limbă română din exil, „Destin”). Prin el îl cunoaşte, de altfel, şi pe Noica, „Mircea Eliade” (pe care l-a cunoscut cu prilejul decernării unui titlu de onoare de către Universitatea din Windsor – Canada, unde s-a dus cu un grup de români din Detroit să-l asculte, şi de la care primeşte cu autograf pe „Le Mythe de l’ Eternel Retour”, Gallimard, 1969), „Mira Simian” (vâlceanca, căsătorită Baciu, eroina – cum spune autorul – principală a Jurnalului hawaiian, prietenă bună cu Monica Lovinescu şi autoarea unuia dintre cele mai importante studii despre Eugène Ionesco, de fapt, teza ei de doctorat, şi care se stinge de boala necruţătoare la 2 iulie 1978, vegheată de soţul ei, poetul Ştefan Baciu, decedat mai târziu 6/7 ianuarie 1993 şi de al cărui mormânt în Honolulu, nu se ştie), „Implicaţii culturale” (în care arată cât de mult timp i-a fost răpit de atâtea şi atâtea prin câte a trecut, de la scrisul de texte literare. Totuşi, a definitivat „File de acatist”, lucrare elaborată mintal în închisoarea Aiud), „Eu şi Securitatea între 1965 şi 1976” (este un episod mai lung în care ne trec prin faţa ochilor satrapii culturii şi literaturii române până la siniştrii Dulea şi Nenciu de la Departamentul Cultelor), interdicţia de a se întoarce în America, nici măcar pentru a-şi lua lucrurile, permanenta urmărire şi nepublicare, şi totuşi, scrie, ca de pildă la romanul „Străinii din Kipukua”, scrisul fiind supapa salvatoare. Şi Epilogul: După patru ani şi trei luni, în urma a zeci de memorii şi intervenţii oficiale şi personale –, dar mai ales prin intervenţia Ambasadei Americane – i s-a permis plecarea la Detroit pentru a-şi aduce lucrurile. La întoarcere – pe care mulţi n-o mai credeau – securiştii – infiltraţi în Patriarhie – jubilează, dar raport asupra deplasării, tot îi cer. Nu le dă o astfel de dare de seamă, i-o dă vicarului administrativ – şi acestuia, după insistenţe, el motivând că i-o cere noul patriarh: Iustin Moisescu – Iustinian Marina murise – şi-i dă o hârtie în care consemnează deteriorarea bunurilor,  nefiind ridicate la vreme.

Moartea patriarhului Iustinian s-a petrecut în ziua de 26 martie 1977 şi ce de măsuri s-au luat pentru a nu se face mare tam-tam religios. L-au ţinut la spitalul Elias cât s-a putut de mult, vezi bine, pentru a se diminua evenimentul şi a nu atrage mulţimi de credincioşi. Abia după două zile a venit „de sus” aprobarea de prohodire şi înhumare. La catedrala Patriarhiei s-a strâns, însă popor mult, rupând cordoanele miliţienilor. La reşedinţă, omul cel mai de încredere al lui Iustinian, preotul Gagiu, a şi luat portretul oficial al patriarhului şi l-a dosit. „Venea un alt stăpân”, remarcă maliţios autorul „Memoriilor”. Noul stăpân se numeşte Iustin Moisescu – omul partidului comunist.

Cu tact şi diplomaţie reuşeşte să colaboreze şi cu Iustin în cadrul Institutului Biblic pe care îl conducea. Între cele mai importante realizări a fost retipărirea Bibliei de la Bucureşti, după 300 de ani de la apariţie. Dar a fost greu de luptat cu ezitările patriarhului Iustin, un om fricos şi imprevizibil. Proiectul retipăririi a demarat sub Iustin, dar s-a finalizat sub Teoctist. În rest, pentru a realiza şi alte lucrări: disc cu slujba liturgică, tipărirea cărţii „Vetre de sihăstrie românească”, de exemplu, trebuie să recurgă la adevărate elucubraţii. Se bucură de succesul discului, dar Iustin îi reduce tirajul. E dezamăgit, colaborarea cu prelatul acesta dificil, merge tot mai greu şi-atunci se hotărăşte să se pensioneze şi-şi alege ca domiciliu, Văratecul. Timp de 22 de ani, aici va trăi, în pacea acestui loc. Aici va participa la un fel de cenaclu literar-muzical, condus de profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga, respectiv maica Benedicta, la care veneau şi Valeria Sadoveanu, văduva scriitorului, Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail, Ştefania Velisar Teodoreanu (Lilly, văduva lui Ionel Teodoreanu), şi alţii, aici scrie şi citeşte în premieră „Imn Eminescului”, aici scrie acea excelentă „Rotondă a plopilor aprinşi”, „Amintirile peregrinului apter”, piesa de teatru „Greul Pământului” şi cartea-album „Cerurile Oltului”. Aici trăieşte ani frumoşi şi rodnici, după atâta zbucium. Dar mai era un vis: o nouă traducere a Bibliei. Îl atrage întru aceasta prof. univ. de greacă, Dumitru Fecioru, modelul fiind Septuaginta. Profesorul Dumitru Fecioru decedează şi atunci povara rămâne numai pe umerii săi. Aşa şi-o duce şi după ce în februarie 1993 a fost ales arhiepiscop al Clujului. Îşi instalează atelierul la mănăstirea Nicula, alegând ca procedeu de lucru diortosirea, tot un fel de traducere, dar cu îndreptări operate în textul dat. A fost o muncă migăloasă, dar până la urmă o mare reuşită. Sigur, scrisul propriu-zis literar a fost întrerupt. În tipărirea şi difuzarea noii Biblii, patriarhul Teoctist, şi el omul „celor de sus”, l-a susţinut, tot însă trecându-l prin ezitări şi amânări, ca apoi să vină Revoluţia din ’89 şi el, Valeriu Anania, să intre în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, înfiinţat în casa lui Andrei Pleşu. Între alte iniţiative ale Grupului, este şi cea a aducerii în scaunul metropolitan de la Iaşi a mai tânărului Daniel Ciobotea – cu studii în Germania – care va deveni patriarh în locul lui Teoctist. Bătrânul oştean al bisericii – cum se autonumeşte – va trebui să părăsească însă şi Văratecul şi să se îndrepte spre arhiepiscopia Clujului, pentru a intra iarăşi în păstorire. Şi-o face cu dăruire şi chemare, ca mai apoi cunoscuta Arhiepiscopie a Clujului, Vadului şi Feleacului să fie ridicată la rang de Mitropolie, avându-l la cârmă pe băieţelul pornit din Glăvile Vâlcei şi ajuns – urmându-şi cu tenacitate destinul – în fruntea unei importante biserici transilvane.

La capătul periplului nostru prin „Memoriile” semnate de Valeriu Anania – nu doar ca simplu mirean – o oprire şi-o remarcă sunt necesare. Ce am parcurs, de fapt? O biografie, un roman (adică o poveste şi cu structuri tipice romanului), tipologie, culoare locală, o evocare (tip amintire), o confesiune (de tip rousseau-ist), o suită de eseuri în formula Montaigne, memorii (precum ale lui Benjamin Franklin, ce vizează educaţia cetăţenilor, în care urmărim entitatea viguroasă a individului, precum Michel Leiris, care se supune unei analize minuţioase pe fondul schimbărilor social-istorice, unele de-a dreptul zguduitoare, sau avem de-a face, de fapt, cu o cuvioasă mărturisire în ipostaza slujitorului din altar? Sigur, în principal este o scriere ce are în centru pe acel EU urmărit prin timp şi care, uneori, simţi că,scriind, doreşte să-şi dea seama şi de sine mergând pe firul vieţii. Adică să încerce să desluşească şi de ce a fost sau a procedat aşa în acea îndepărtată împrejurare a vieţii. În lucrarea „Paradoxul autobiografiei”, criticul Dan Cristea, o vreme director al Editurii Cartea Românească, după Revoluţie, discută pe materialul ce i-l oferă „Memoirs of my life” (Memoriile vieţii mele) de Benjamin Franklin – iluministul şi preşedintele american, trăitor între anii 1706- 1799, tocmai chestiunea EU-lui în astfel de scrieri. Şi pe această idee, îl căutăm şi noi – EU-l – în masivul volum al lui Valeriu Anania. L-am căutat, de fapt, l-am urmărit, pe tot parcursul textului. Şi nu prin analiză îl găseşti – EU-l – ci prin obiectivare în succesiunea întâmplărilor vieţii sale. În formula aceasta îl regăseşti – ca metodă – în „O viaţă de om, aşa cum a fost”, un fel de mitologizare prin scriitura însăşi, o formă înaltă de expresie culturală. Şi-n final, ipostaza este clară: „Şi-acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău” şi judecă-l aşa cum a fost  şi-l aşează acolo unde îi e locul.

Mirela Aldea: Continua privire sau Prefaţă la un debut așteptat, Editura Pastel, 2011

Cu mai bine de trei ani în urmă (2008), între cele peste 70 de plicuri venite din toată ţara pentru cea de-a 27-a ediţie a Concursului Naţional de Poezie „Carmen Patriae”, organizat de Centrul Cultural „Reduta” din Braşov, se afla şi cel cu motto-ul „Cea mai bună metodă de a fi cineva e să fii tu însuţi”. Cine era autorul (autoarea) care se prezenta cu acest motto, juriul (cu academicianul Al. Suciu – preşedinte, Ion Aurel Brumaru – critic literar, Nicolae Stoie – poet, Adrian Lăcătuşu – lector universitar la Facultatea de Litere Braşov – membrii) avea să afle după deschiderea plicurilor. Se numea Mirela Aldea, din localitatea Dumbrăveni, jud. Sibiu, şi era studentă la Facultatea de Psihologie a Universităţii „Transilvania” Braşov. Obţinuse o Menţiune. Nu era puţin, dat fiind numărul mare de participanţi şi dată fiind valoarea literară a scrierilor trimise. Ca director al instituţiei menţionate, am cunoscut-o şi pe Mirela Aldea la decernarea premiilor şi-am invitat-o să participe şi la Cenaclul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România şi-al Centrului cultural „Reduta”, pe care-l conduceam şi-l conduc şi acum. Şi-a venit, citind mereu din ceea ce scria, nedezminţind deloc valoarea ce-o arătase şi în concurs. Şi, evident, poemele s-au tot adunat, destule pentru a constitui un volum. Am încurajat-o să-l facă şi să treacă la publicarea lui. O nouă premiere (Locul I) la Concursul „101 zile de cultură la Costineşti”, Constanţa, i-a dat şi şansa materială, premiul constând din finanţarea tipăririi volumului de debut. Nimic mai de dorit, fiindcă Mirela Aldea are cu ce păşi în poezia română de azi. O continuă privire în sine e îmbrăcată într-o formă poetică originală, cu metafore frumoase şi cu melodie caldă. Raportarea trăirii la lumea din imediata apropiere sau ceva mai depărtată, se face cu o anume teamă, tipică adolescenţei, iar armonizarea stărilor sufleteşti cu ipostazele şi vibraţiile naturii, reprezintă, poate, cea mai realizată parte a creaţiei Mirelei Aldea. Mai mereu, această armonizare ia forma nedumeririi, a uimirii, a întrebării. Foarte sinceră, firească şi într-un vibratto – ce-i drept – mai ales melancolic. Desenul cadrului este impresionist: „Pe pasarelă fantasme elegante se plimbă agale/cu capu-n pământ/când le priveşti se închid în capsule etanşe/şi trec fugitiv/doar noaptea sufletele lor se ţin cuminţi de mână…” (Început). De altfel, toată estetica acestui volum ţine de modernismul post-simbolist. Expresia poetică propriu-zisă este originală, atât în metaforă strictă, cât şi pe întregul text. E foarte caldă în tot ce spune, confesiunea se face zâmbind permanent, chiar şi-n durere. E o înţelegere pură față de toți și toate, dar mai ales față de iubitul trecător. Dar senzația de suflet închis într-o cutie, e dominantă, nu însă fără proiecţia paralelă a evadării, a urnirii celor ce nu vor să fie altfel, nici chiar el, posibilul iubit. Recuzita lexicală e simbolistă: de la străzile pustii, gările singuratice, la oraşele triste peste care coboară noaptea adâncă şi-n care se aude vântul sumbru al toamnei, în timp ce sufletul ei stă la marginea mării, privind cum o barcă se depărtează singură. Sigur, se simte influenţa bacoviană şi-a simboliştilor francezi, dar poezia Mirelei Aldea e departe de pastişă, talentul propriu şi cultura literară îi asigură originalitatea: „Bucăţi de ziuă s-au desprins din mine/şi globuri de-ntuneric m-au transformat în humă/în universul sumbru lăsat la colţ de stradă/răpusă de dorinţă păşind spre lumea ta/ascult tăcerea ce se lasă-n mine/şi-o inimă ce bate/un clopot ruginit de-atâtea sentimente/ce-au invadat nebune…” (E linişte şi pace). Disponibilitatea spaţială şi temporală, cu o excelentă mişcare de planuri şi proiecţii, arată că tânăra noastră autoare e total stăpână pe actul poetic, ce vine de la sine, din talent şi dorinţa spunerii. Cu alte cuvinte, parcă stă dincolo de poeziile scrise şi spune: Acestea (versurile) reprezintă oferta mea. E foarte adevărată, fiindcă în ele sunt eu. Chiar vă asigur de aceasta:„S-au strâns atâţia nori în mine/şi-ncepe ploaia, mă inundă/sunt rece acum/mi-e teamă doar să nu îngheţe/corpul meu/căci frigul mă va umple toată/gheţar aş fi, munte sticlos/atunci nimic n-ar mai rămâne/frânturi de gând s-ar destrăma/aş fi opacă, fără viaţă/n-aş mai fi eu, ci doar creaţia ta.” (Gheţar)