Balada pomului înflorit

1. Pom înflorit, pom înflorit,

Rămâi, mă rog ţie, la mine la geam,

Un an, şi încă un an,

Şi adu-mi, te rog, din înflorirea ta, o domniţă,

Cu condurii de argint şi-o rochiţă –

ca cerul în azur –

Şi prin deschizătura altiţei, ştiu eu ce să fur –

Ah, ştiu, rotunzii sâni,

Ca poamele ce cad toamna din pruni,

Şi cu ea, cu trupul ei strâns la piept,

Să mă uit pe cer, pe întregul sus,

Niciodată dus.

2. Te-am aşteptat, mândra mea, cu ochii zvâcnind în orbite,

Să vii cu toată floarea şi, pe şoptite,

Să-mi spui: Uite, am venit,

Să-ţi cânt cântecul de iubit

Şi să mă strângi în braţe, să mă strângi,

Dar nu de tot, să nu mă frângi,

Să fiu şi la vară, mereu în vară,

Înflorită şi fugărită pe scară –

Şi poţi să sui cât vrei, n-o să mă prinzi –

Ba, să alergi şi să-mi prinzi picioarele zvelte,

Să te aprinzi şi să arzi în focul focului de dor.

Eu o să fiu lut ars şi urcior,

Să bei din apa mea vie

Dimineaţa, când s-aude prin cer tril de ciocârlie

De răsărit şi de înflorire.

3. Şi de iubire, pom înflorit, de iubire,

Cât lumea şi pământul

Şi cât ţine cântul, la mine sub fereastră,

Cu domniţa de floare şi de boltă albastră,

În lumina ochilor mei, în lucirea apei,

Pom înflorit, adape-i

Din alba ta floare, din miresma ta,

Şi din roua de stea.

4. Şi-ţi mulţumesc pentru toate ce mi-ai dat,

Atunci de mult, când te-am găsit

Şi mi-ai rămas pentru toată viaţa dăruit,

Pom înflorit, îţi stau în genunchi cât pot de smerit.

Tu o să vii din nou la primăvară,

Dar eu de unde să mai iau o vară, şi încă o vară,

Doar dacă mă rog, tot aşa, în genunchi, la Sfântul Ilie

Să mă lase să duc cu mine două poame şi-o ie,

Să umblu zănatic, arzând de iubit,

Pe sub poala ta eternă, pom înflorit.

 

5. Da, dragul meu pom înflorit,

Cu lacrimi în ochi te rog smerit,

Fă aşa, cum e dat şi făcut,

Dă-mi din nou domniţa aceea de la început,

Să plec cu ea pe drumul de lună şi stele,

Iertat de toate păcatele mele –

Dar fericit, ah, fericit,

Cu ea-n braţe, iubirea mea, pom înflorit.

Așa, da: Rebreanu și-a adorat și adulat soția, pe Fanny (respectiv Ştefania Rădulescu) – o succintă opinie la articolul: „Liviu Rebreanu, bărbatul devorat de soţie”, de Andreea Chiru, în revista Magazin istoric, iunie 2016

Apreciez de la început faptul că Magazin istoric – revistă, în primul rând, de ştiinţă, şi întru totul remarcabilă în România şi-n lume de-atâta timp – publică şi câte un articol, să-i zicem de can-can, mai zburlit şi dintr-un alt domeniu, cum este cel scris de Andreea Chiru despre „devorarea” scriitorului Liviu Rebreanu de către soţia sa. Am pus termenul „devorarea” între ghilimele, fiindcă o iau în sens metaforic, altfel, la propriu, nu l-am mai fi avut ca mare scriitor pe nefericitul om devorat, nici mai mult, nici mai puţin de antropofaga sa soţie. Şi nici n-aş fi intervenit cu opinia mea – luam părerea dnei Chiru aşa cum e, ca un punct de vedere amuzant, aparţinând unei femei hotărâte –, dar scriind romanul Inelul de aur sau Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca) (apărută în două ediții la Ed. Pastel din Braşov), m-am izbit de păreri asemănătoare, în diferite surse bibliografice, despre ingrata Maruca, egoista, aroganta şi profitoarea de glorie postumă. Oo, câte acuze, dacă nu chiar anateme pe capul bietei femei, care n-a făcut altceva decât a iubit un geniu. Cu toate avatarurile, căci Muzele nu se ţin prea uşor în frâu. E riscul asumat – conştient sau nu – de către omul de geniu. Muza e hotărâtoare în viaţa lui, în destinul său creator. Bietul Catullus suspina la uşa Claudilei, în timp ce ea, înăuntru, făcea amor cu amantul. Are importanţă în creaţie? Ba, mai mult, în Cântecul paserei, tocmai o cântă. Dar bietul Chopin, cam la fel păţea cu afurisita de George Sand – Lélia –, şi durerea şi-o exprima prin „Illusion”: „De ce nu mă crezi că te iubesc/ Şi noaptea-ntreagă doar de dragoste-ţi vorbesc”. Deci, scumpă doamnă Chiru, sunteţi nedreaptă faţă de Fanny Rădulescu, persoana feminină hotărâtoare în viaţa genialului scriitor ardelean. E şi ea un mare noroc că un om talentat dă peste o astfel de persoană feminină de excepţie. Ele au – se pare – câteva trăsături mai aparte: sunt frumoase – sau au ceva fizic deosebit –, sunt inteligente (poate nu atât prin cultură, cât nativ) şi sunt foarte plăcute intim, poate tocmai prin configuraţia genitală. O fi fost Veronica Micle aşa? Probabil. Caragiale n-o prea laudă sub acest aspect. O fi fost Aspasia – cocota – lui Pericle aşa? Cine ştie? Teodora? Cleopatra? Laura? Corina (a lui Ovidiu, Hugo, evident, altă Corină), Natalia lui Iosif şi Anghel, care-i omorî pe amândoi? Enescu a rupt logodna cu Corinne de Sanantoiné – o contesă de 19 ani, unica fiică a bogaţilor stăpâni ai Indiilor Orientale – o adusese şi în Moldova, la mamă-sa la Mihăileni –, de îndată ce a ajuns – acolo la Sinaia, în vila Cerchez – la trupul Marucăi. Culmea – era măritată – e drept că nu mai trăia cu bărbat’s’o, Mişu Cantacuzino, fiindcă o trădase chiar şi cu sora sa – şi-avea şi doi copii. Aproape cinci ani, Maruca stă în braţele lui Nae Ionescu, derutată de moartea intempestivă a soţului – de fapt, singurul om pe care l-a iubit cu adevărat. Enescu o aşteaptă, ba, după tentativa de sinucidere din 1933, cine o ia în braţe şi-o duce la Sanatoriul Pürkersdorf de lângă Viena şi stă lângă ea până se reface? Geniul, fiindcă nu-şi abandonează muza. Şi-a amânat premiera lui Oedip la Opera din Paris şi-a stat lângă muză. A meritat? O grămadă de cercetători şi chiar martori oculari o hulesc. Ingrata? Enescu zăcea paralizat într-o cameră de hotel şi ea se sulemenea. Dar tot patrimoniul Enescu, cine l-a salvat, predându-l statului român? Şi Tescanii, nu tot ea l-a consacrat prin el, Enescu? Şi-n Amintirile unei prinţese moldave, cine a scris mai frumos şi mai pasional despre geniul muzicii româneşti? Nu ea? Gelozia? E arma lor, a muzelor. Aşa e de la natură, nu? D-voastră, ca femeie, doamnă Chiru, ce ziceţi? O femeie foarte cuminte se poate şi nu se poate potrivi geniilor. Sunt exemple de genii care au avut soţii foarte cuminţi, mai ales în ştiinţă. Da, e posibil şi aşa, dar exemplele de felul celălalt sunt mai multe. Lăsăm la o parte că nici geniile nu sunt chiar nişte căţeluşi ascultători. Cine face faţă capriciilor lor? Rodin n-a fost prea corect cu Camille Claudel. Fata – şi ea un talent înnăscut – avea 18 ani când l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de el, bărbat de 42 de ani, cu nevastă-concubină şi cu un copil. Abia cu câteva ceasuri înainte de a muri, a acceptat căsătoria şi, fericită, femeia –altfel credincioasă – a putut spune: „În sfârşit, sunt Madame Rodin”. Drama Camillei e acum în cărţi şi filme (Vezi romanul „Camille Claudel – Auguste Rodin, Pasiunea la patru mâini”, de Bernard Lehembre, sau filmul „Camille Claudel”, cu Gérard Dépardieu şi Isabelle Adjani, dar mai sunt şi altele), fiindcă a sfârşit într-un ospiciu, unde a dus-o fratele ei, nimeni altul decât celebrul scriitor şi diplomat Paul Claudel. Sigur, oameni reali, cu drame reale, cu fericiri şi nefericiri, cu o trecere din viaţă în moarte şi aşa mai departe. Ceea ce contează, în fond, e opera, creaţia aceea artistică – sau ştiinţifică – elaborată în timpul şi-n zbuciumul vieţii lor. În care şi muzele îşi au un anume rol, esenţial, dacă le judecăm corect, fie ca amante sau soţii. Einstein a lăsat-o pe Milena – colega studentă la Politehnica din Zürich – se spune prin biografii că scânteia aceea a relativităţii – curburii – ar fi avut-o întâi ea – în Elveţia, cu doi copii (s-a îngrijit de ei, e drept) şi-a plecat în SUA cu Margot – o verişoară cu care s-a căsătorit şi l-a vegheat până la moarte. Cel mai mare fizician al tuturor timpurilor, dar om, om cu micimi şi mărimi. Dar şi geniu, indiscutabil. Spuneţi, doamnă Chiru, că „Rebreanu a căutat în viaţa trecătoare sensul absolut de care aveau parte, în cărţi personajele sale…” Enunţaţi şi nu demonstraţi. Poate Puiu Faranga din Ciuleandra sau întruchipările feminine în metempsihoză din Adam şi Eva – poate –, dar, în rest, toate personajele rebreniene sunt de un realism psihologic total, şi la fel şi sub aspect social, teluric şi cosmic. Pur şi simplu, oameni din viaţă, dar întruchipaţi (redaţi) literar pe calea ficţiunii. Aceasta e calea de la realitate la imaginaţie şi invers. Absolutul – să zic aşa – ca determinare, nu există, nici măcar ca limită. De fapt, mai mult în acest sens e folosit termenul de absolut. Absolut şi relativ: adică se poate spune că adevărul absolut este întru totul relativ. Joc de termeni cu care ne face plăcere să ne complicăm. Şi mai departe, spuneţi că: „…Soţia lui, Fanny, i-a dat un rost al realităţii în care trăia, i-a vânturat pe sub nas absolutul, sub forma familiei absolute (ea şi Puia) pentru care «Liviul cel scump şi mult dorit» să facă absolut totul!” V-aţi îndrăgostit de absolutul ăsta, doamnă Chiru. Ia, coborâţi-l niţel pe pământ şi vedeţi că viaţa familială a lui Rebreanu a fost una nu ieşită prea mult din nişte limite sau forme normale. Sigur că Muza l-a împins mereu din spate pe geniu să producă – şi e cel mai important lucru pentru un geniu şi să mulţumească cerului că a dat peste o fiinţă atât de dinamică, ambiţioasă, antrenantă. Ia gândiţi-vă de n-ar fi avut-o! Să încercăm să ni-l imaginăm pe Rebreanu şi aşa. Eu nu pot şi l-am cam întors pe toate feţele, mânat de profesie şi scrisul meu. Destinul a vrut (pun pe seama Destinului, fiindcă nu am – nu avem – altceva cu care să explicăm întâlnirile şi drumurile noastre) ca acolo la teatrul din Craiova, unde l-a dus Emil Gârleanu (era director) pe proaspătul şi destul de  neiniţiatul ardelean, tăcut şi cam greoi, cum sunt ardelenii (ştiţi bancul: – Ce faci, mă, Ghio, taci? – Nu, mă, cujet!), dar nu mai puţin dârz, să dea acolo peste fiinţa aceasta feminină. Fie şi numai capacitatea ei de a-i stârni iubirea aceea – unică şi devorantă, într-adevăr, cum spuneţi, şi-aici termenul se potriveşte – ce dă peste tine doar o dată în viaţă (ba, mai poate da şi de vreo două-trei ori, de la caz la caz), o duce pe Fanny sus de tot. Deci forţa ei, din natura ei, a declanşat totul. De fapt, efortul, chinul (de toate formele) căruia geniul i se supune prin structura sa. Nu e adevărat că n-a avut şi funcţii (recitiţi Jurnalul) mai ales de director al Teatrului Naţional, al Direcţiei Culturii, al unor reviste şi ziare etc., şi şi măriri (îndreptăţite) – vezi zbaterile pentru a deveni academician. Tocmai unii ardeleni de-ai lui s-au opus. Goga, de exemplu. Dar Iorga, ce greu a cedat la primirea lui Rebreanu în Academie. A fost încununarea (răsplata, de fapt) supremă a muncii lui. Dar a trăit fericirea acestei glorii. L-a împins şi ea, afurisita asta de Fanny, spre acolo? Fără îndoială. Şi şi Cuibul de la Valea Mare, păi, cam tot ea l-a construit – terenul era un fel de moştenire a ei. Oricum, i-a dat o vatră care – ca şi Academia – l-a făcut fericit. Că cerea mereu bani şi-i plăcea să se fandosească în lumea mare, în high-life-ul bucureştean sau parizian! E drept, dar ia studiaţi puţin, dnă Chiru, şi alte cazuri şi constataţi că Muzelor nu le place să coboare de unde au pornit şi când şi-au ales un partener, ori se duc cu el până sus, ori îl părăsesc. Aşa sunt făcute ele. Şi intri în jocul lor sau fugi. E lupta gloriei: o dai sau te prăbuşeşti, fiindcă ai fost slab. Rebreanu a dovedit o robusteţe în toate, sigur, şi cu of-uri, ba chiar cu disperări. Dar diavoliţele iubite – termenul e doar şugubăţ – erau lângă el şi-şi jucau ochişorii. Rebreanu a iubit-o pe Puia cu toată fiinţa lui de părinte, chiar adoptiv (vezi din nou Jurnalul, unde consemnează că nu mai ştie cum să înnoade banul pentru a face faţă cheltuielilor, inclusiv cu studiile Puiei la Sorbona. De fapt, e aici tipul ardeleanului care şi le chibzuieşte şi le cântăreşte pe toate, sau ale intendentului-ofiţer în Garnizoana de la Gyula, unde ţinea banii regimentului. Ce-a păţit acolo, e altă poveste. Chibzuitul şi meticulosul Rebreanu ţine balanţa veniturilor şi cheltuielilor ca orice ţăran de la Maieru sau Prislop. Socoteşte – de exemplu – ce venit îi va aduce vânzarea vinului sau a poamelor, dar şi din vânzarea şi contractele cu cărţile. E un realist, deloc cu capul prin nori. Că ea ar fi putut să mai renunţe la unele pretenţii? Sigur că ar fi putut. Că e un egoism evident în fiinţa ei. E, şi nu neapărat pentru a-l chinui, cât pentru că ei de bună voie au convenit la un anume mod de viaţă. Îi e greu, uneori, lui, ca pater familialis? Îi e, dar are o anume demnitate şi aici acest ardelean tăcut şi genial, hotărât să ajungă un mare scriitor – cum i-a spus tatăl său, în 1909, când a plecat de-acasă spre Bucureşti: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coşbuc de mare!” – n-a uitat şi a ajuns. Nu ştiu cât l-a ajutat sora editorului Sfetea pe Coşbuc să ajungă la consacrarea dorită – hotărâtoare au fost munca şi talentul său – poate dna Coşbuc a fost o fiinţă mai odihnitoare. Poate Fanny n-a fost, dar e cert întru totul că Liviu – ardeleanul, scriitorul – a fost nr.1 al ei. Dar şi ea a lui. Spuneţi chiar d-voastră, doamnă Andreea Chiru, că el, ca om şi ca geniu, „şi-a adorat şi adulat soţia.” Iar cartea ei, Cu soţul meu… îi dă o aură aparte. Ca şi Gerdei Barbilian cu Amintirile ei despre Ion Barbu, matematicianul şi poetul, ca şi Marucăi, şi ea cu scriitura memorialistică de mare fineţe – cum spuneam – din Amintirile unei prinţese moldave, unde îl vedem pe Enescu, chinuit în condiţia sa de geniu al sunetelor. Sigur, cu diferenţele specifice în Amintirile lor. Aţi pus un pic de patimă în prezentarea Muzei lui Rebreanu, doamnă Andreea Chiru, altfel, textul e interesant, poate tocmai prin acest subiectivism. E doar o părere pe care aş putea s-o argumentez pe încă multe pagini, sigur, mergând pe mărturisirile omului în cauză, atât din Scrisori, cât şi din Jurnal, şi mărturiile contemporanilor.

Mihail Sebastian: Jurnal. 1935-1944, Ed. Humanitas, București, 1996

„Un moment, în timp ce precizam pe hârtie, azi după-masă, gândurile care se îmbulzeau – m-a cuprins un fel de febră (vechea mea febră care mă ameţeşte puţin când «văd» o carte sau o piesă). Aş fi vrut parcă să încep imediat să lucrez. Aş fi vrut să comunic cuiva marea veste” – pg.553. Dar această mare veste e mereu oprită, bruiată – cum se spune – de tot felul de factori din afară şi din sine însuşi, încât actul de creaţie propriu-zis, elaborarea – fie de piesă de teatru, fie roman, studiu critic (despre Shakespeare, sau Balzac, despre romanul românesc contemporan, despre scrieri ale altor străini sau români, chiar despre muzicieni – audiţiile şi concertele sunt o pasiune constantă, un refugiu din faţa violenţei, a ameninţării în care trăieşte), articole de presă, reportaj etc. este mereu împiedicat de timpul istoric nefavorabil, grav pentru condiţia artistului. Şi totuşi, are câteva reuşite: piesele „Jocul de-a vacanţa”, „Ursa Mare” (respectiv „Steaua fără nume”), „Insula”, romanul „Accidentul”, dar are – mai ales – multe proiecte. Mişcarea aceasta psihică între lucrul efectiv, amânare şi renunţare, ocupă cea mai mare parte a jurnalului, adesea cam pe acelaşi lamento. Aproape strigă: Nu pot! Nu pot! Nu merge! Nu merge! E rău! E rău! Sunt pierdut! Sunt bolnav! Înnebunesc! Mă sinucid! Etc. Şi, evident, cauţi înfrigurat – tot în relatarea lui – ce-l aduce pe acest scriitor la o asemenea exasperare? Şi afli: în principal, timpul istoric în care trăieşte, un timp devenit convulsiv, de-acum de prin 1933, un timp, cum nu era înainte, pe când lucra la ziarul „Cuvântul”, la alte reviste şi ziare, în cadrul mişcării literar-ideologice „Criterion”, când şi-a scris romanele: „Oraşul cu salcâmi”, „De două mii de ani”. Când făcea dramatizări şi traduceri pentru diferitele teatre, când se mişca în lumea teatrului, îi era dragă, se afla în elementul său, trăia iubiri mari, precum cea cu Levvi Caler, dar şi cu altele, când visurile înalte, proiectele literare de piese de teatru şi romane, de atâtea şi atâtea lucrări, îl făceau să umble fericit într-un Bucureşti de încă bel epoque prelungită. Cu un doctorat la Paris, cu două romane bine primite, cu un studiu-eseu temeinic despre „Corespondenţa lui Proust”, cu stima colegilor de generaţie şi mişcarea în lumea elitei intelectuale a României, adulându-l pe celebrul Nae Ionescu, în amfiteatrele universitare, sau chiar a boierimii de viţă veche, precum Biceştii şi Cantacuzinii, şi a marilor financiari: Zissu sau Blank, el, Mihail Sebastian, respectiv evreul H. Hechter, născut la Brăila într-o familie evreiască de vază, era apreciat şi căutat. Era, cu deosebire, cu grupul de generaţie: Mircea Eliade, Noica, Acrerian, Eugen Ionescu şi-atâţia care formau cohorta mentorului Nae Ionescu. Dar acest cadru social, intelectual, scriitoricesc, erotic şi antrenant intră într-o etapă critică: cea a rinocerizării, respectiv a ideologiilor totalitariste. În Europa – cu deosebire în Germania, se declanşează antisemitismul, mai exact: se intensifică, fiindcă era mai vechi, încă de pe vremea condamnării lui Dreyfus. Şi el este un evreu, e drept, un scriitor român cunoscut, un profesor şi avocat apreciat şi un foarte bun coleg şi prieten. Şi de-acum, condiţia sa de evreu – în cadrul a tot ce se abate asupra acestei minorităţi şi în România, prin mişcarea legionară şi regimul antonescian filogerman – devine un coşmar, fiindcă linia a cea a exterminării. Deci îi e ameninţată permanent viaţa. A lui, a fraţilor, a mamei şi, bineînţeles, a conaţionalilor. Cum să te ridici deasupra permanentei ameninţări, să-ţi urmezi chemarea de scriitor, să te simţi în această ţară ca fiind a ta, să-i stimezi ş să-i iubeşti pe cei între care ai fost şi te-au apreciat, ţi-au fost prieteni cu adevărat. Aşa i-ai simţit şi până la un punct, aşa au fost. Dar toate componentele specifice totalitarismului îşi arată colţii: egoismul, frica, laşitatea, nedemnitatea, spaima, parvenitismul, lăcomia, aranjamentul, nepăsarea faţă de aproapele, mai ales când e şi de altă spiţă – acum detestată, izolată, persecutată, acuzată, anatemizată. Şi-acestea toate tăbărăsc şi peste el. Acţiunile antievreieşti se intensifică. Se trece la atac: în universităţi, în magazine, în stradă. Evreii! Aceştia sunt răul! Aceştia trebuie distruşi. Grupuri-grupuri, sunt ridicaţi, transmutaţi, concentraţi la muncă, obligaţi să poarte steaua galbenă, siliţi la tot felul de corvezi, la plata de sume mari, la scoaterea din funcţii, la părăsirea caselor bune, la excluderea din şcoli, facultăţi şi administraţie, li se reduc raţiile de alimente, nu sunt lăsaţi să cumpere din magazinele româneşti, li se aplică tot felul de tratamente discreţionare, sunt supuşi la şicane şi insulte, bătăi pe stradă, atacuri în case, ordinile şi represiunile poliţieneşti cad întruna pe capul lor, încât viaţa evreilor devine un calvar. Unii se strecoară, precum bancherul Al. Zissu, care nu-i prea văd pe conaţionalii lor chinuiţi. Lupta pentru supravieţuire creează rupturi mari, iar cei care se strecoară uită chiar şi de rude şi prieteni. Precum Mircea Eliade, care se ajunge la ambasada română de la Londra, apoi la Lisabona, iar când vine când şi când prin ţară, evită să-l vadă pe prietenul său Sebastian, cu care de atâtea ori se vedeau La Mansardă pe când erau studenţi sau la Criterion. Şi Sebastian e dat afară din redacţii, înnoadă cu greu banul, face foame, e scos din locuinţă, dă la zăpadă, merge cu ceilalţi evrei la muncă, are o mamă bolnavă, e hărţuit în concentrări, nu i se joacă piesele, îi sunt blamate cărţile. Antoine Bibescu îl mai ocroteşte şi ajută, şi liceul evreiesc unde ţine cursuri, prea puţin teatrul evreiesc Baraşehm, mai mult unii actori şi regizori, care au curajul să-i monteze Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră, să-i comande traduceri, să mai poată face şi el rost de bani pentru chiria insuportabilă şi coşniţa mereu goală. Trebuie să plece dintr-o locuinţă în alta, fie din imposibilitatea de a plăti chiria foarte mare pentru evrei, fie pentru că, pur şi simplu, este – sunt evacuaţi, pe acelaşi criteriu: evreii să fie scoşi. De unde? Din rândul lumii. Şi-n starea asta se poate trăi, se poate scrie? Îşi poate urma vocaţia pe care – e clară că o are, a dovedit concret că este un scriitor. Vocaţia aceasta îl ţine într-un chin permanent şi-n zbaterea în care se află, totuşi creează, scrie, mereu hărţuit, mereu nemulţumit. Pentru cine? Pentru literatura română, pentru teatrul românesc. Totuşi, cred că partea cea mai interesantă, mai vie, antrenantă şi obiectivă, e cea care-i priveşte pe contemporanii săi, prietenii, peroane, personalităţi cu care a colaborat, a comunicat, a fost în relaţiile umane cele mai fireşti şi plăcute. Şi-acum, înstrăinarea, abandonarea, evitarea, indiferenţa la situaţia şi persecutarea sa. De ce? Păi, să nu fi văzut că vorbeşti sau te însoţeşti cu evreul Mihail Sebastian. Cazul de-a dreptul straniu e Camil Petrescu. Dar şi alţii: Eliade, Nae Ionescu, chiar şi Rosetti şi Rebreanu, n-avem cum să-l ajutăm pe evreul Sebastian, e periculos s-o faci, ţine-te departe, e ciumat şi el. Gata. Ce să-i faci? Asta e istoria. E atâta tristeţe în spusele lui Sebastian despre ei, despre schimbarea lor la faţă, încât, într-adevăr, nu poţi să crezi. Nu mai puţin versatile sunt femeilor lor, sau altele, unele chiar foste iubite. Nu mai poate conta pe nimeni. E singur şi părăsit. Şi totuşi, scrisul în salvează, aşa disperat cum se află, îşi află resursele şi să operele menţionate. E adevărat că spune mereu c-o face – munca – în bună măsură constrâns de lipsa banilor. Trebuie să-i obţină de undeva – şi de unde decât din ceea ce ştie – căci umilinţa împrumuturilor, pur şi simplu, îl striveşte. Şi, totuşi, de câte ori n-a trebuit să treacă peste demnitatea sa şi să ceară, jurându-şi că va face chiar imposibilul să restituie datoria. Şi-apoi, războiul. Jumătate de jurnal e despre războiul mondial. Aşa cum îl urmăreşte el din gazete, comunicate radio, discuţii cu diferiţi, discursuri – Hitler sau Churchill, Antonescu, relatări directe, chiar zvonuri. Căci, la urma-urmei, tot răul care s-a abătut asupra lumii, şi asupra evreilor, în primul rând, l-a adus războiul, cu pregătirea şi desfăşurarea lui. Face şi observaţii asupra mişcării frontului, luptelor, strategiilor militare, mai mult din presă şi comunicate. Şi-aşa fixează destul de cuprinzător tabloul războiului, atât în Vest, cât şi în Est. Mai ales în Est. Se vede destul de clar, din relatările făcute în Jurnal, cum blitzkrieg-ul german se tot înfundă în stepele desfundate sau îngheţate ale Rusiei. Şi-apoi dramatica întoarcere. Catastrofală, de după Stalingrad. Şi Vulpea Deşertului – Rommel – în Africa, după victorii şi poziţii puternice, o ia la fugă înapoi – poziţia Tunis pierdută, marcând declinul, debarcarea în Sicilia devenind inevitabilă. Deci din Sud, şi-apoi 6 iunie ’44, în Nord, Normandia. În această perioadă, peste Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, bombardamentele anglo-americane, alarme, morţi, ruine. Şi evreii tot hăituiţi, deportaţi, deposedaţi de bunuri, loviţi în condiţia umană. Toată Europa e dată peste cap. Şi rostogolirea sovietică, comunistă, nu e de bun augur. Va fi tot violenţă, constrângere şi opresiune, cel puţin din această pare a lumii? Jurnalul se opreşte la data de 31 decembrie, duminică, 1944. A venit o anume libertate şi se bucură, dar simte şi opresiunea viitoare, ieşirea înainte a mediocrităţilor şi lichelelor, inclusiv dintre evreii lui. Camil acum se agaţă de el şi de Belu Zilber, crezând că vor ieşi în faţă şi-l vor ajuta şi pe el la un aranjament. „Viitorul” mai bun sperat, nu va apuca, accidentul – din data de 29 V 1945 – îi va curma nedrept viaţa. Tocmai când ieşise totuşi la liman. Dar cât a apucat să vadă ce se petrece, fie în cadrul invaziei sovietice cu „Davai ceas”, violuri şi jafuri: „Am văzut azi-dimineaţă o tanchetă sovietică fugărind o maşină particulară pe care voia s-o confişte. Incidentele de stradă continuă… Circulaţia la ora 9 seara încetează. Aparatele de radio trebuie depuse… Aş vrea să scriu cartea mea despre război. Repede. Ca să mă descarc şi să mă liniştesc” (pg-560-561) Dar – cum spuneam – n-a mai apucat. Momentul fatal l-a oprit. A rămas mărturia aceasta tulburătoare, foarte târziu descoperită şi adusă la lumină. Dar nu mai puţin concludentă şi acuzatoare şi acum pentru eternii profitori ai unui timp istoric, pentru comportamentul incorect, laş şi infect, al celor versatili, dacă nu chiar ticăloşi. Dar a fost vreodată altfel? Priveşte uluit cum cei ce-l ocoliseră, acum vin la el cu tot felul de oferte, propuneri, că, de fapt, ei nu sunt aşa cum s-au comportat, că-i sunt prieteni şi să-i înţeleagă şi să-i accepte lângă el, să facă împreună aşa şi pe dincolo, că, iată, au venit alte vremuri şi ei vor să fie pe măsura lor. Laşitate, versatilitate, meschinărie, mizerie morală totală. Victor Eftimiu, întors la 180°, ţine discursuri fulminante, vrea preşedinţia la scriitori, la fel Cioculescu, chiar şi Ion Barbu şi Camil Petrescu, mereu în extreme. Îl cheamă între ei, ca şi pe toţi scriitorii evrei, care fuseseră excluşi. Respinge orice ofertă. E scârbit şi trist. Foarte trist, într-o „silă dezarmantă. Uneori tresar de nevoia urgentă de a vorbi şi a spune. Toată impostura, toată neruşinarea, toată sinistra comedie care se joacă. Dar pe urmă îmi aduc aminte că nu mă priveşte. Ce vrei să fac în toată balta asta balcanică?” (pg.563)

Da, Jurnalul lui Mihail Sebastian – aşa cum l-a putut ţine, în condiţii dintre cele mai vitrege – e un document istoric şi moral, o imagine a unui om – un scriitor talentat şi sincer – pe care timpul istoric, dar mai ales lumea în care a trăit, societatea sa, din cauza originii sale evreieşti, dar şi pentru că a înţeles să rămână el însuşi, atât cât a putut, l-a lovit până la strivire. A scăpat cumva, dar cu câtă dramă, cu cât zbucium literar, l-a redat întocmai – zbuciumul – cu o mare sinceritate şi cu un fin, dar foarte trist condei literar. Tot jurnalul fixează o conştiinţă, căreia n-ai cum să nu i te ataşezi. Aceasta e starea, datorată – e clar – mărturiei sincere, fără nici un fel de artificiu literar.

Cuvânt la o întâlnire de promoţie şagunistă

            Deşi în anii dvs. de liceu nu v-am fost diriginte, ci doar profesor la clasă, încă de când au avut loc tradiţionalele meciuri de fotbal şi baschet între clase, evident, pe terenul din faţa şcolii, dar şi cu puţin înainte de ceremonia revederii la 45 de ani, mai mulţi dintre dvs. – mai ales cei veniţi din străinătate – mi-aţi cerut – ca unul dintre cei mai longevivi profesori – să vă vorbesc despre înnoirile ce le-aţi constatat, legate de bătrânul – şi mereu tânărul – nostru liceu, ca şi cele ce se văd acum şi-n împrejurimile oraşului nostru. Şi-am spus scurt, cum o spun şi-acum. S-au schimbat multe în ultimii ani: avem un nou corp de clădire (cu săli de clasă şi laboratoare, excelent integrat arhitectonic), există săli dedicate unor personalităţi (precum cea lui Lucian Blaga sau Sala academicienilor), un stadion modern (cum n-a fost vreodată), iar la intrare v-a întâmpinat fanfara liceului, alături de bustul cărturarului-întemeietor Şaguna. Fanfara a fost reînfiinţată în anul 1990, atunci când s-au reluat şi celelalte tradiţii şaguniste: comanda, maialul, ceremonialul de Sf. Andrei la mormântul bardului Andrei Mureşianu, şi s-au realizat şi plăcile de marmură cu academicienii (49 până acum), cu directorii şi şefii de promoţii (de la înfiinţare şi până în prezent).

Multe din aceste înfăptuiri s-au realizat cu sprijinul material al Consiliului Judeţean Braşov, şi chiar moral sau personal al preşedintelui în exerciţiu câteva legislaturi, nimeni altul decât şagunistul nostru, fostul elev olimpic Aristotel Căncescu. Îmi face plăcere să vorbesc despre el, al cărui ataşament faţă de liceul ce l-a urmat, el şi fraţii lui, este unic şi exemplar. A iubit acest liceu şi-a dorit să-l vadă înnoit, precum îl vedeţi şi d-voastră. Mulţi alţi absolvenţi şi-au arătat dragostea pentru Alma Mater ce i-a crescut în timpul-adolescent – şi l-aş cita doar pe vestitul inginer-hidrotehnician Radu Prişcu, ce-a pus umărul la redarea numelui liceului în 1975 –, dar, cel puţin în cei 42 de profesorat ai mei în Şaguna, nimeni n-a făcut atât de multe precum Aristotel Căncescu. Sigur că, atât ca senator, cât şi ca preşedinte de consiliu judeţean, a avut şansa şi chiar posibilităţile, dar, neapărat şi dăruirea, iubirea faţă de instituţie. Cum le-a dovedit şi faţă de oraşul Braşov.

V-aţi uitat cu mirare să vedeţi zidurile şi turnurile cetăţii de altădată a Braşovului, refăcute şi vizitate acum de mii de turişti, muzeele noi realizate în cadrul bastioanelor, să vedeţi stadionul Olimpia sau cel al Liceului Sportiv – unde au loc acum atâtea evenimente culturale şi sportive –, v-aţi plimbat pe După Ziduri, pe Strada Sforii, pe aleile de Sub Tâmpa şi aşa mai departe. Toate s-au refăcut la iniţiativa şagunistului Aristotel Căncescu. În paralel, s-a produs sistematizarea şi modernizarea oraşului la iniţiativa primarului George Scripcaru, şi-aşa avem acum un oraş precum l-aţi văzut, care candidează cu drept la titlul de capitală culturală europeană. Cei doi au principalul merit pentru realizările ultimilor ani, chiar dacă şi fostul primar Adrian Moruzzi le-a avut în vedere, doar că el atunci, imediat după ’89, n-a avut şi posibilităţi materiale pentru a le înfăptui.

În ce mă priveşte, tot lui Adrian Căncescu îi datorez şi directoratul de 3 ani la Centrul Cultural Reduta (a cărei clădire a fost renovară şi modernizată cu fondurile Consiliului Judeţean). Am reuşit şi aici să fac multe lucruri noi, precum am făcut şi în cadrul directoratului de la Şaguna din primii ani de după ’89, având sprijinul preşedintelui Căncescu. Una din cele mai importante realizări este demararea Festivalului Garofiţa Pietrei Craiului, în cadrul căruia diferite ansambluri folclorice din România, din ţările vecine şi din Balcani participă la o frumoasă paradă pe Republicii, după care dansează spectaculoase dansuri tradiţionale pe scena din Piaţa Sfatului.

Şi tot cu sprijinul lui urma să dăm drumul Concursului Internaţional de pian cu numele regretatei noastre celebre pianiste, Mihaela Ursuleasa. Eram în Cimitirul Bellu, când l-am sunat şi i-am spus: „Aristotel, pentru memoria acestei mari pianiste, fiică a Braşovului nostru, să facem ceva, că ne-a pierit în floarea vârstei şi-a gloriei. De la Dinu Lipatti la Mihaela Ursuleasa, nimeni dintre pianiştii români nu l-au interpretat atât de măiestru pe Frederic Chopin. Marşăm?” „Dom’ profesor, contaţi pe sprijinul meu.” Dar finanţele au devenit mult strâmtorate în ultimii ani, astfel că acest proiect nu a apucat să prindă încă viaţă. Visul e, însă, în continuare şi poate că în următorii ani se va împlini.

În ceea ce priveşte noua faţă a Braşovului, în afară de renovarea şi modernizarea fostei Redute sau crearea Muzeului Civilizaţiei Urbane din Piaţa Sfatului în clădirea vechii farmacii săseşti, iniţiativa preşedintelui Căncescu e mult mai amplă şi mai bogată şi se vede şi-n sprijinul altor şcoli şi instituţii de cultură, al bisericilor (în repararea lor), al bibliotecilor, al altor monumente istorice.

Am lucrat cu preşedintele Căncescu şi în calitate de consilier ecologist, mai mulţi ani. I-am văzut şi încurajat iniţiativa, dragostea pentru oraşul şi liceul lui. Mai încoace, am aflat din presă despre incorectitudini, greşeli şi chiar abuzuri. Adevărul îl va stabili justiţia. Căci Legea – cum spuneau strămoşii romani – e mai presus de orice. Dar eu aşa îl ştiu şi-aşa vi-l spun pe şagunistul nostru şi dacă timpul ne-ar îngădui, ar fi mult mai multe de relatat despre numele lui în funcţiile avute, căci, în afară de înnoirile pe care le-aţi putut vedea, sunt şi alte fapte de ştiinţă, cultură şi artă, care s-au realizat la iniţiativa sau cu sprijinul său. Astfel, s-au tipărit multe lucrări de mare valoare (monografia judeţului Braşov, a Centrului Cultural Reduta, o colecţie de fotografii de epocă, o carte dedicată  marelui reformator al dansului românesc – Ioan Corneliu Vasiliu), au fost premiaţi în fiecare an elevii olimpici şi sportivii cu performanţe deosebite, au fost subvenţionate multe deplasări la diferite concursuri internaţionale.

De altfel, şi grupul MIX ale cărui baze le-a pus Aristotel Căncescu imediat după ’89 a promovat (atât prin Radio Braşov, cât şi prin MIX TV) evenimentele culturale ale oraşului, prin transmisiuni în direct sau emisiuni înregistrate în studio, precum excelentul documentar „Braşoveni despre braşoveni”.

Tuturor proiectelor de înnoire şi modernizare în domeniul cultural, sportiv sau educaţional, şagunistul Căncescu le-a ieşit tot timpul în întâmpinare. Ca protopopul Ioan Popazu, care umbla şi le spunea braşovenilor: „Să zidim Ierusalimul românesc!”. E vorba de liceul pe care-l revedeţi în haină nouă, la a cărui nouă faţă a contribuit şi unul dintre absolvenţii – mii – ce au trecut pe-aici. Vă mulţumesc că mi-aţi ascultat acest scurt cuvânt, în principal, despre el. Vivat, crescat, floreat! Oamenii trec. Faptele rămân. Lumina lor e cea care ne însoţeşte pe fiecare.

Mai, 2015

Prof. Ion Popescu-Topolog – fost profesor şi director al Colegiului Naţional „Andrei Şaguna”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Viorica Bichineţ:„Foşnetul pădurii”, povestiri, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2001

Un Panait Istrati în variantă feminină este Viorica Bichineţ (Rica Laurent, ca scriitoare de limbă franceză). Fiindcă după peregrinări şi peripeţii incredibile pentru o femeie, prin Polonia, Ucraina, apoi Turcia şi pe Mediterană, în Maroc – când lucrând pentru a face un ban de hrană şi de mers mai departe, când pe vapoare şi autobuze, prin tot felul de localităţi cu nume exotice: Istanbul, Adana, Gibraltar, Mercin, Alania, scopul fiind de a ajunge în Spania, dar mai ales în Franţa. Pe-acolo are fraţi şi tot pe-acolo, trei din cei vreo şase copii. De ce a părăsit domiciliul din Moldova, un sat de undeva de pe lângă Vaslui, o spune mai ales în ampla relatare de călătorie „Lungul drum al pribegiei”, ultima bucată – cea mai lungă – din volumul de debut „Foşnetul pădurii” – din cauza violenţei soţului – odraslă de bogătani – ajunşi unii dintre ei acum parlamentari şi afacerişti – care a luat-o pe ea, o sărăntoacă frumoasă şi deşteaptă. Şi-acum n-o mai suportă, iar pentru a scăpa de coşmar, ea şi-a luat lumea în cap. De fapt, vrea să ajungă cu orice preţ la copii, aflaţi deja pe undeva prin Apus. Tentativele de plecare îi eşuează însă mereu: nici prin Polonia-Austria, nici prin Turcia-Maroc, şi e disperată, fiindcă mereu e returnată din drum. Într-o astfel de situaţie a poposit şi la Braşov, venind de la gară direct la Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor. Era ca un fugar hăituit, dar în sacoşă – bagajele le lăsase în gară, cum făcuse şi pe itinerariile mai lungi pe care a umblat – purta nişte manuscrise. Ştia, desigur, ce înseamnă acestea. Erau, de fapt, primul rod al talentului ei, foarte conştientă şi sigură de el. Aceste povestiri scrise – se vedea bine – pe genunchi, în timpul mersului, în popasuri – erau aproape ilizibile. În cele din urmă am reuşit să le descifrez şi rezultatul e volumul de faţă, cu 9 bucăţi – povestiri propriu-zise – şi relatarea amplă de călătorie – de pribegie – de care am vorbit.

Autoarea nu are la bază decât nişte studii liceale – nici nu ştiu dacă şi acestea complete, fiindcă – am înţeles – a dat căsătoria aceea timpurie peste ea – dar ce har de povestitoare autentică. Merge în linia povestitorilor ce i-a dat Moldova – mai ales sadoveniană – urcând din realismul popular în fabulos, fără a-i fi străin nici lirismul narativ ce vibrează în povestirile inspirate din universul adolescentin, surprins în toată fragilitatea de floare răzbind din zăpezi. Experienţele – întâmplările – relatate sunt atât de vii, încât pierzi senzaţia că te afli, totuşi, în universul ficţiunii literare. Această senzaţie vine, evident, din dinamica relatării şi capacitatea creării de personaje, multe forfotind, vorbind întruna, aşa cum se întâmplă în mediul rural, în lumea satului, cu toate vârstele. O zi de sărbătoare, de Sf. Ilie – hramul bisericii locului – o vezi aievea, se desfăşoară ca într-un film, într-un fel de rotire spaţială şi temporală, din zori şi până-n seară, într-o animaţie spectaculoasă (e vorba de un episod chiar din „Lungul drum al pribegiei”). Dar piesa de rezistenţă e, fără îndoială, „Foşnetul pădurii”. E cel al Pădurii Guranda, loc de ascunziş cândva pentru haiducii lui Coroi, cântat acum în balade, şi spre acel cântec zboară gândul Anei – fetiţa aflată şi ea cu sapa la câmp – care-i cere mătuşii Mariţa să spună ea cum a fost atunci când s-a întâlnit cu haiducul? Şi povestea se derulează într-o alternanţă de planuri, între real şi fabulos, trecut şi prezent, iar fata aceea de-atunci sau de acum, vrăjită de-o iubire, pare a fi devenit zână sau știmă ce prinde contur şi se aude doar în acel continuu foşnet al pădurii. Însăşi moartea de-acum a bătrânei Mariţa, trece, de fapt, în fabulos, aceasta petrecându-se tot pe-acolo prin acea pădure uriaşă.

Bineînţeles că relatarea ce am făcut-o subiectului acestei povestiri antologice, este întrutotul sumară, totuşi, nu departe de conciziunea şi dinamica în care ne-a dat-o autoarea. Totul se mişcă prin sufletul adolescentei de-acum, firesc şi antrenant, credibil de viu, cu linii portretistice sigure şi structuri narative viguroase. Iar lexicul, exact la locul lui. Aceste trăsături le aflăm şi-n celelalte bucăţi ce compun volumul: Magie neagră, Drumul înapoi spre casă, Primul fior, O întâmplare stranie. Dar oricare dintre ele, dezvăluie acelaşi talent real.

Acum, ce înseamnă cărţile pe care le-a scris şi le scrie cea care – pentru scrierile în limba franceză – şi-a luat numele de Rica Laurent, nu mai putem spune. Câteva titluri: L’appel du sang (roman), Editions Mélibée, Le Souffle du vent (roman), Société des écrivains, dar şi altele – unele fiind traduceri ale volumelor apărute în ţară – arată că îşi urmează vocaţia. Şi-a împlinit dorinţa: a ajuns în Franţa – acolo s-a luptat cu o boală cumplită, pe care însă a învins-o – după cum ne-a relatat telefonic – şi-acum dă bătălia să-şi impună condeiul şi-n ţara în care, cândva, pribeagul brăilean îşi trăia drama existenţei şi-n cele din urmă, se impunea şi literar. Va reuşi Viorica Bichineţ (Rica Laurent) moldoveanca noastră? Dar va da şi ea peste un Romain Rolland?

Bogdan Bădulescu: „Caragiale în Orient-Expres: Povestiri, bârfe şi taclale din lumea lui nenea Iancu”, Editura Pastel, Braşov, 2009

Pe coperta a patra a cărţii cu titlul de mai sus, dl. Bogdan Bădulescu, cunoscut redactor de carte de pe vremea Editurii Tineretului, mai încoace şi un excelent traducător din limba franceză (vezi cărţile „Scriitori îndrăgostiţi” şi „Memorii de dincolo de mormânt”), a trecut două citate: primul e dintr-o scrisoare a lui Caragiale către doctorul în filozofie Paul Zarifopol – ginerele lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, socialistul – cel de-al doilea e din cartea „Viaţa lui I.L. Caragiale”, scrisă de istoricul şi criticul literar Şerban Cioculescu. În ceea ce vrem să spunem mai jos, acest al doilea citat ne reţine atenţia, fiindcă i-a fost punct de plecare şi domnului Bădulescu. Iată-l: „O operă literară ca aceea a lui Caragiale, oricât ar fi de susceptibilă de varii interpretări, e încă mai puţin enigmatică decât fizionomia lui. Omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera, analizabilă în materialul ei de experienţă umană, în atitudinea creatorului ei şi în scrisul artistic.”

Deci, omul e mai interesant şi mai de nepătruns decât opera. Corect, şi domnul Bădulescu se avântă în cunoaşterea, respectiv descoperirea omului Caragiale, prin tot ce-i cade în mână ca sursă documentară, ca informaţie, pe care s-o supună deducţiei, argumentării, demonstraţiei, sperând să-l aducă pe enigmaticul scriitor în faţa oglinzii. Şi-l aduce, cu asupră de măsură, cel puţin aceasta mi-a fost impresia după ce am parcurs cartea. Redând cele mai cunoscute, sau parţial cunoscute, întâmplări din viaţa lui Caragiale, adică povestindu-le şi comentându-le, apelând copios la corespondenţa ilustrului, mai ales din timpul exilului, supusă şi aceasta, tot aşa, interpretării, deducţiei, cum face şi cu cea a „andrisanţilor”, în fine, aducând mărturii din cele mai diverse surse – unele, bineînţeles, bârfe şi taclale, dar şi destule demne de a fi luate în seamă – domnul Bădulescu, cu migală, cu abilitate literară şi cu incisivă pătrundere în ființa interioară – reuşeşte, aşa cum spuneam, să-l aducă pe omul acesta interesant, pe genialul scriitor, pe actorul propriei vieţi şi opere, pe luptătorul politic şi social, pe chinuitul scrisului, în faţa reflectoarelor pentru a spune: Da, acesta am fost eu, Ion Luca Caragiale în timpul meu, în lumea prin care am trecut. Şi spune, ba chiar regretă că i-a produs multă amărăciune prietenului său Eminescu, suflându-i-o pe Veronica, de fapt, o coană Joiţica a Iaşilor, ca apoi s-o părăsească fără nici o remuşcare, considerând că totul n-a fost decât tentaţia de a vedea că e în stare s-o cucerească pe muza marelui poet. Aceasta, destul de frivolă, se dă neştiutoare ca o fecioară în scrisorile către Eminul ei, încercând să se disculpe tocmai prin naivitatea – vezi bine – cu care a căzut în mrejele histrionului, ale mizerabilului amic. Pentru care, de altfel, capitolul e încheiat. Suflul bărbătesc al grecului românizat şi al insului în căutarea unui rost (era holtei de 37 de ani), se aprinde pentru fecioara moldo-austriacă, Leopoldina Reinikke-Caudella, blonda superbă, căreia îi dă un nume de scenă: Fridolina. Trebuind să părăsească Iaşiul pentru o funcţie bine plătită, tocmai la Craiova, pătimaşul Chiriac din Noaptea furtunoasă, respectiv nefericitul Werther român, trimite scrisori disperate prietenilor rămaşi în capitala moldavă, mai ales lui Petre Th. Missir, să nu abandoneze rolul de negociator pe lângă Aneta Caudella, verişoara prin alianţă a Leopoldinei-Fridolinei şi prietenă nedespărţită a acesteia, doar-doar o înduplecă să renunţe la acel ofiţer chipeş, pentru el, nefericitul, care spune că se împuşcă, fiindcă şi-aşa e un om pierdut dacă n-ajunge în graţiile ei. Petrache Missir încearcă să-l tempereze, dar Rică Venturiano îl roagă în continuare să aibă milă de un suflet în pierzare „şi să întreprindă tot ce-i stă în putinţă ca acel angel radios” pentru care şi-a pierdut uzul raţiunii să vină cu sentimente mai bune la el, ce mai, să devină nevasta lui. Episodul se încheie cu adevărat ca într-o dramoletă. Prietenul Nicolae Gabrielescu, care-l condusese la gară în Iaşi când a plecat, îi scrie că la frumuşica, graţioasa şi cumincioara Fridolină a renunţat şi căpitanul Costică B., fiindcă, deşi cântă din gură şi la clavir ca un înger, n-are pic de zestre(citat după B.B. pg.30). Sigur că analizând lucrurile mai în profunzime, e clar că tânărul holtei şi jurnalist dă bătălia ieşirii din condiţia de bărbat fără căpătâi. Şi-aceasta şi pentru că are „ambiţ”, ca şi jupân Dumitrache, dar şi alţii din Noaptea furtunoasă sau Scrisoarea pierdută. La Craiova se pomeneşte, după o aventură cu lucrătoarea Maria Constantinescu de la Fabrica de tutun Belvedere, şi cu un copil pe cap. Îl recunoaşte, îi dă numele, dar nu se căsătoreşte cu nefericita de care a profitat. Biata fată îşi va creşte plodul în anonimat, acesta nefiind altul decât scriitorul de excepţie de mai târziu, Mateiu Caragiale. Desigur că tatăl nu l-a ignorat total, ba chiar va încerca să-i scoată fumurile din cap, spunându-i mereu să nu uite că strămoşii lui – dinspre tată, evident – au purtat pe cap tabla cu baclavale pe vremea lui Caragea-vodă, fanariotul. Ca director al Teatrului Naţional (în sfârşit, un vis împlinit în 1888), deci acum în glorie, nu ezită să se vâre în patul Amaliei, nevasta lui Constantin Nottara. Acesta îl surprinde şi-l admonestează c-o replică devenită celebră: „Bine, înţeleg să-mi iei nevasta, dar şi anteriul şi papucii!?”. Sigur că are un şarm aparte, şi-acum e şi recunoscut literar. Pătrunsese în cercul artistic al reginei Elisabeta – fără sprijinul acesteia nu punea mâna pe înalta funcţie, a trebuit să cedeze și Maiorescu şi să-l susţină – aşa că o consolidare socio-familială era absolut necesară. Şi norocul îi surâde: viitoarea soţie se numeşte Alexandrina şi este cea de-a doua fiică, din cele trei, ale arhitectului bucureştean Gaetan Burelly. Tânăra soţie e din lumea bună, şi prin ea, soţul accesa şi el în high-life-ul bucureştean. Familia constituită se dovedeşte solidă, e un pas bun pentru a merge mai departe. Prin Scrisoarea pierdută pătrunsese şi în cercul Junimii, ai cărei membrii, în majoritate, erau deja politicieni cunoscuţi. Va trebui să pornească şi el asaltul, sigur, în paralel cu scrisul, fiindcă vocaţia sa este în primul rând aceasta. Aşa se naşte proiectul unei piese de anvergură: Titircă Sotirescu et. comp. Pe care însă nu-l va încheia niciodată, oricât îl trâmbiţează presa şi el însuşi. Mult mai mult avansează în proza scurtă, nuvele, schiţe, momente, dar în teatru, doar drama Năpasta. Şi de-aici, necazurile: procese şi mizerii. Atacurile de plagiat îl lovesc dur. Se gândeşte serios ce să facă şi alege exilul, după ce devenise şi moştenitorul unei sume consistente din partea mătuşii sale, Momuloaia. Cu întreaga familie, hotărăşte stabilirea la Berlin, după ce tatonase şi alte locaţii. Dar e un fiu al pământului românesc. Nu se poate rupe de el. Urmăreşte de departe tot ce se întâmplă în ţară, revine el însuşi ori de câte ori are prilejul. Legat de Răscoala din 1907 scrie pamfletul 1907 – din primăvară până în toamnă, e în legătură permanentă cu socialiştii Gherea, Zarifopol, cu care corespondează şi primeşte informaţii, apoi cu Christian Racovski, bulgarul Stancev, respectiv cu cel numit în corespondenţă Margareta, ca în 1908, chiar din Berlin, să se înscrie telegrafic în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Gherea e dezamăgit. Îi scrie ginerelui Zarifopol la Lipsca: „Aici, mare tămbălău cu partidul cel nou. Caragiale, cu telegrama lui de adeziune şi cu articolul lui, mi-a belit obrazul. Nu-i vorbă, mă aşteptam eu la asta. […] Dar aşa sunt artiştii, mai ales când au speranţa să mai ciupească ceva de pe urma tachismului român.” Cu toată râvna, n-a ciupit nimic, deşi a venit în ţară, a participat la întruniri, la întâlniri cu alegătorii, în presă, adică a participat la tot tacâmul electoral din „bella Dacoromânia”, dar, ca în Scrisoarea pierdută, nu s-a ales.

Un capitol de care se ocupă în cartea sa domnul Bogdan Bădulescu, este intitulat „Caragiale şi Carol I”sau „Doi mitocani de lux”. Problema pusă în discuţie: a fost Caragiale un antidinast? Pentru a răspunde la întrebare, domnul Bădulescu desfăşoară un vast material, începând de la decorarea dramaturgului în 1888 cu înalta distincţie Steaua în gradul I de cavaler al României, şi revenind apoi la fabulele şi notele de prin Moftul Român, sau la pamfletul 1907. Sunt ranchiune – mai ales după respingerea piesei sale de la premiul Academiei, şi a Momentelor de la premiul Năsturel Herescu, după scoaterea din postul de director al Teatrului Naţional, după conflictul cu Maiorescu şi despărţirea de cercul Junimii şi mai ales după infamul proces cu Caion –, dar concluzionăm, antimonarhismul lui Caragiale este mai degrabă unul literar, şi nu de fond. În vivacea campanie electorală din 1908, spunea că „M.S. Regele este cel mai înţelept domnitor” (Târgovişte, 25 mai 1908).

În capitolul „Păcălitorul păcălit” sau „Mic studiu de psihologie a artistului daco-român”, cred că avem cel mai reprezentativ portret al nedreptăţitului Caragiale, care nu pierde nici o ocazie de a plăti poliţe celor ce l-au lovit. Prilejul i-l dă Mihail Dragomirescu (Mihalache) cu revista Convorbiri, replică la Convorbirile bătrâne, de care se despărţise. Era şi un răspuns răzbunător dat direct lui Maiorescu. Jocul e interesant, iar materialul de atac: 1907 – din primăvară până în toamnă, plus câteva fabule, nu prea incisive, publicate după formula:

– O dăm anonimă!

– Aşa da, o iscălesc!

Caragiale îşi joacă rolurile (ale personajelor), ca şi în viaţă. Aşa îl vedem şi în capitolul „Caţavencu reloaded sau Jocuri politice fără perdea”. Din angoasa în care se afla „exilatul bolnav de însingurare” (pag.145) îl scoate – pe lângă corespondenţa şi întrevederile cu doctorul în filozofie Paul Zarifopol, stabilit cu familia la Leipzig (era căsătorit cu Ştefania, fiica lui Costică Gherea), sau chiar cu Gherea la Berlin – tot „lumea politică dâmboviţeană” (pag.145). Partidul Conservator condus de Cantacuzino „Nababul” se rupe de îndată ce la şefia lui trece P.P. Carp. Belzebutul fracţionării este Take Ionescu, care creează Partidul Conservator Democrat à l’anglaise (ianuarie 1908). De tot ce se întâmplă la Bucureşti îl informează acelaşi Mihalache Dragomirescu. Caragiale, de la Berlin, jubilează: „Acolo este locul nostru – îi scrie precipitat, aproape misivă după misivă – al tuturor care iubim ordinea şi progresul, pentru că niciodată patria n-a avut mai multă nevoie ca astăzi de acestea amândouă şi niciodată acestea amândouă n-au fost mai duşmănite ca astăzi de către mici şi mari secături. Şi eu voi fi cu voi. Şi sper să servesc cu credinţă şi cinste cauzei noastre” (pag.148). Vorbeşte Caţavencu la tribuna electorală, strigând că vrea progresul şi numai progresul? Bineînţeles. Dar ce sunt în fond personajele unui scriitor decât feţe sau ipostaze ale lui? „Madamme Bovary c’est moi” spusese cândva Flaubert. Numai că, faţă de personajul său, Caragiale este convins de ceea ce spune şi trece la fapte alergând lângă ploieşteanul său Take Ionescu „pentru viitorul mare al ţării.” Până la urmă, demonstrează dl. B.B., totul se dovedeşte a fi doar prea-binecunoscutul politicianism, iar ilustrul dramaturg are iluzia că poporul îl iubeşte nespus şi se face praf pentru a se pune în slujba lui. Numai că nu are la îndemână nici el decât discursurile: „…Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut, şi prin atavism am groază, am oroare de sosul prăjit (mare ilaritate)” strigă el, dezicându-se de originea de neam şi slăvind pe băştinaşul Take. Campania politică la care ia parte cu înflăcărare exilatul patriot e cea mai mare comedie pe care, de fapt, o scrisese, acum simţea nevoia şi apăruse şi prilejul de a o pune în practică. Îşi adusese şi familia, care stătea când pe la rude, când la Sinaia pe la prieteni, ce mai, comèdie mare, dar Marşul democraţiei române născut în primăvara lui 1908 în bella Dacoromânia, îl cam oboseşte. Cum spune domnul B.B. alergătorul de la Maraton îşi îndeplinise misia patriotică. Caragiale se entuziasmase sincer şi la înmormântarea de la Bellu a scriitorului, şeful Take Ionescu, mărturisea sincer că voia la următoarele alegeri să-l înscrie pe listele pentru Cameră. Destinul a vrut altfel.

Cartea „Caragiale în Orient-Expres” prezintă pe larg şi scandalurile de presă ale vremii în care a trăit ilustrul dramaturg, şi prieteniile lui, mai ales cu Delavrancea şi Vlahuţă, dar şi animozităţile dintre ei – cel vinovat de ele fiind chiar el, cu firea lui mult prea impetuoasă, dar şi dezarmant de sinceră. Povestea din jurul romanului Dan al lui Vlahuţă e concludentă. Oricum, ruptura dintre ei, mai bine de zece ani, e şi aceasta un fapt de istorie literară. Pe linia scandalurilor de presă merge şi incidentul cu doctorul Blumenfeld, tot din 1907, devenit de fapt, o adevărată polemică de presă şi se leagă de ziarul Opinia, unde doctorul Blumenfeld-Blumenberg era critic literar. Cu Pompiliu Eliade, noul director al teatrelor, sprijinit pentru această funcţie, între alţii, de Spiru Haret, din motive de rudenie, Caragiale intră în conflict pentru că este ignorat. Nu i se mai joacă piesele, acesta e motivul, şi articolul său „Un nou teatru”, dezlănţuie atacul. La începutul anului 1910, Caragiale se implică într-un alt scandal de presă legat de Ranetti Roman, scriitorul evreu, autor al dramei Manasse, Caragiale dovedindu-se un prieten consecvent, dincolo de tendinţele antisemite ale vremii, deşi în O făclie de Paşte şi chiar în pamfletul 1907… nu prea îi cruţase pe evrei.

În cap. „Infernul vesel din Wilmersdorf”, domnul B.B. face o amplă incursiune în spaţiul berlinez în care s-a instalat familia Caragiale, respectiv el, pater familias – când tandru, când despotic – după cum va mărturisi mai târziu fiica sa, Tuşki, soţia Alexandrina (Didina), încă o frumuseţe la cei 45 de ani, fiul legitim Luca (Luki) şi fiul natural, Mateiu, adus cu scopul de a studia Dreptul la Berlin. De ce a hotărât auto-exilul, de ce în cele din urmă a ales Germania, cum s-a adaptat aici şi cum i-a fost mişcarea până la moarte – nu tocmai intempestivă – sunt tot atâtea întrebări şi răspunsuri pe care autorul B.B. le  analizează pe larg, întregind portretul şi tot traseul de viaţă al acestui om de geniu, I.L. Caragiale. Procedând prin a-l extrage din opera sa, din corespondenţa amplă păstrată, din mărturisirile celor din familie, ale prietenilor şi duşmanilor, domnul B.B. îl reînvie pe ilustrul dramaturg, îl aduce la dimensiunile unui erou de roman în cadrul social şi moral al timpului său. Nu-l idealizează, nu-i cruţă defectele, dar nu-i ignoră nici calităţile şi-n primul rând talentul scriitoricesc, manifestat pe o paletă mult mai largă decât cea satirică. Acest Mitică al Bucureştiului, fiindcă, de fapt, Mitică era el însuşi (vezi cap. „Cine e Mitică?”), scăpăra de inteligenţă, avea o cultură vastă şi era animat – dincolo şi de dorinţa de mărire, îndreptăţită – de un umanism înalt şi de o dragoste de pământul şi neamul său, indubitabilă. Râzând, satirizând, de fapt, voia îndreptarea moravurilor alor săi şi ale lui însuşi. Din această perspectivă îl priveşte şi domnul B.B. – cel puţin aşa am înţeles – în ampla sa carte, oferindu-ne o imagine completă – poate cea mai completă de până acum – a unei personalităţi accentuate, cu toate atributele unei asemenea structuri umane. Cât priveşte plăcerea citirii (studierii) cărţii domnului B.B. cred că aceasta vine, nu numai din extraordinara informaţie, ci şi din ritmul romanesc, dinamic, al prezentării (povestirii) pe care o alimentează permanent cu fapte, comentarii şi analize – inclusiv din perspectivă freudiană – un limbaj adaptat perfect subiectului, prin fineţe, concizie, ironie şi haz. Întru-totul în spiritul caragialesc. Poate că aceasta este cu adevărat performanţa literară a acestei cărţi: Caragiale în Orient-Expres.