„Un
moment, în timp ce precizam pe hârtie, azi după-masă, gândurile care se
îmbulzeau – m-a cuprins un fel de febră (vechea mea febră care mă ameţeşte
puţin când «văd» o carte sau o piesă). Aş fi vrut parcă să încep imediat să
lucrez. Aş fi vrut să comunic cuiva marea veste” – pg.553. Dar această mare veste e mereu oprită, bruiată – cum se spune – de tot felul de
factori din afară şi din sine însuşi, încât actul de creaţie propriu-zis,
elaborarea – fie de piesă de teatru, fie roman, studiu critic (despre Shakespeare,
sau Balzac, despre romanul românesc contemporan, despre scrieri ale altor
străini sau români, chiar despre muzicieni – audiţiile şi concertele sunt o
pasiune constantă, un refugiu din faţa violenţei, a ameninţării în care
trăieşte), articole de presă, reportaj etc. este mereu împiedicat de timpul
istoric nefavorabil, grav pentru condiţia artistului. Şi totuşi, are câteva
reuşite: piesele „Jocul de-a vacanţa”, „Ursa Mare” (respectiv „Steaua fără
nume”), „Insula”, romanul „Accidentul”, dar are – mai ales – multe proiecte.
Mişcarea aceasta psihică între lucrul efectiv, amânare şi renunţare, ocupă cea
mai mare parte a jurnalului, adesea cam pe acelaşi lamento. Aproape strigă: Nu
pot! Nu pot! Nu merge! Nu merge! E rău! E rău! Sunt pierdut! Sunt bolnav!
Înnebunesc! Mă sinucid! Etc. Şi, evident, cauţi înfrigurat – tot în relatarea
lui – ce-l aduce pe acest scriitor la o asemenea exasperare? Şi afli: în
principal, timpul istoric în care trăieşte, un timp devenit convulsiv, de-acum
de prin 1933, un timp, cum nu era înainte, pe când lucra la ziarul „Cuvântul”,
la alte reviste şi ziare, în cadrul mişcării literar-ideologice „Criterion”,
când şi-a scris romanele: „Oraşul cu salcâmi”, „De două mii de ani”. Când făcea
dramatizări şi traduceri pentru diferitele teatre, când se mişca în lumea
teatrului, îi era dragă, se afla în elementul său, trăia iubiri mari, precum
cea cu Levvi Caler, dar şi cu altele, când visurile înalte, proiectele literare
de piese de teatru şi romane, de atâtea şi atâtea lucrări, îl făceau să umble
fericit într-un Bucureşti de încă bel epoque prelungită. Cu un doctorat la
Paris, cu două romane bine primite, cu un studiu-eseu temeinic despre
„Corespondenţa lui Proust”, cu stima colegilor de generaţie şi mişcarea în
lumea elitei intelectuale a României, adulându-l pe celebrul Nae Ionescu, în
amfiteatrele universitare, sau chiar a boierimii de viţă veche, precum Biceştii
şi Cantacuzinii, şi a marilor financiari: Zissu sau Blank, el, Mihail
Sebastian, respectiv evreul H. Hechter, născut la Brăila într-o familie
evreiască de vază, era apreciat şi căutat. Era, cu deosebire, cu grupul de
generaţie: Mircea Eliade, Noica, Acrerian, Eugen Ionescu şi-atâţia care formau
cohorta mentorului Nae Ionescu. Dar acest cadru social, intelectual,
scriitoricesc, erotic şi antrenant intră într-o etapă critică: cea a
rinocerizării, respectiv a ideologiilor totalitariste. În Europa – cu deosebire
în Germania, se declanşează antisemitismul,
mai exact: se intensifică, fiindcă era mai vechi, încă de pe vremea condamnării
lui Dreyfus. Şi el este un evreu, e drept, un scriitor român cunoscut, un profesor şi avocat apreciat şi un
foarte bun coleg şi prieten. Şi de-acum, condiţia sa de evreu – în cadrul a tot
ce se abate asupra acestei minorităţi şi în România, prin mişcarea legionară şi
regimul antonescian filogerman – devine un coşmar, fiindcă linia a cea a
exterminării. Deci îi e ameninţată permanent viaţa. A lui, a fraţilor, a mamei
şi, bineînţeles, a conaţionalilor. Cum să te ridici deasupra permanentei
ameninţări, să-ţi urmezi chemarea de scriitor, să te simţi în această ţară ca
fiind a ta, să-i stimezi ş să-i iubeşti pe cei între care ai fost şi te-au
apreciat, ţi-au fost prieteni cu adevărat. Aşa i-ai simţit şi până la un punct,
aşa au fost. Dar toate componentele specifice totalitarismului îşi arată
colţii: egoismul, frica, laşitatea, nedemnitatea, spaima, parvenitismul,
lăcomia, aranjamentul, nepăsarea faţă de aproapele, mai ales când e şi de altă
spiţă – acum detestată, izolată, persecutată, acuzată, anatemizată. Şi-acestea
toate tăbărăsc şi peste el. Acţiunile antievreieşti se intensifică. Se trece la
atac: în universităţi, în magazine, în stradă. Evreii! Aceştia sunt răul!
Aceştia trebuie distruşi. Grupuri-grupuri, sunt ridicaţi, transmutaţi,
concentraţi la muncă, obligaţi să poarte steaua galbenă, siliţi la tot felul de
corvezi, la plata de sume mari, la scoaterea din funcţii, la părăsirea caselor
bune, la excluderea din şcoli, facultăţi şi administraţie, li se reduc raţiile
de alimente, nu sunt lăsaţi să cumpere din magazinele româneşti, li se aplică
tot felul de tratamente discreţionare, sunt supuşi la şicane şi insulte, bătăi
pe stradă, atacuri în case, ordinile şi represiunile poliţieneşti cad întruna
pe capul lor, încât viaţa evreilor devine un calvar. Unii se strecoară, precum
bancherul Al. Zissu, care nu-i prea văd pe conaţionalii lor chinuiţi. Lupta
pentru supravieţuire creează rupturi mari, iar cei care se strecoară uită chiar
şi de rude şi prieteni. Precum Mircea Eliade, care se ajunge la ambasada română de la Londra, apoi la Lisabona, iar
când vine când şi când prin ţară, evită să-l vadă pe prietenul său Sebastian,
cu care de atâtea ori se vedeau La
Mansardă pe când erau studenţi sau la Criterion. Şi Sebastian e dat afară
din redacţii, înnoadă cu greu banul, face foame, e scos din locuinţă, dă la
zăpadă, merge cu ceilalţi evrei la muncă, are o mamă bolnavă, e hărţuit în
concentrări, nu i se joacă piesele, îi sunt blamate cărţile. Antoine Bibescu îl
mai ocroteşte şi ajută, şi liceul evreiesc unde ţine cursuri, prea puţin
teatrul evreiesc Baraşehm, mai mult
unii actori şi regizori, care au curajul să-i monteze Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră, să-i comande
traduceri, să mai poată face şi el rost de bani pentru chiria insuportabilă şi
coşniţa mereu goală. Trebuie să plece dintr-o locuinţă în alta, fie din
imposibilitatea de a plăti chiria foarte mare pentru evrei, fie pentru că, pur
şi simplu, este – sunt evacuaţi, pe acelaşi criteriu: evreii să fie scoşi. De
unde? Din rândul lumii. Şi-n starea asta se poate trăi, se poate scrie? Îşi
poate urma vocaţia pe care – e clară că o are, a dovedit concret că este un
scriitor. Vocaţia aceasta îl ţine într-un chin permanent şi-n zbaterea în care
se află, totuşi creează, scrie, mereu hărţuit, mereu nemulţumit. Pentru cine?
Pentru literatura română, pentru teatrul românesc. Totuşi, cred că partea cea
mai interesantă, mai vie, antrenantă şi obiectivă, e cea care-i priveşte pe
contemporanii săi, prietenii, peroane, personalităţi cu care a colaborat, a
comunicat, a fost în relaţiile umane cele mai fireşti şi plăcute. Şi-acum,
înstrăinarea, abandonarea, evitarea, indiferenţa la situaţia şi persecutarea
sa. De ce? Păi, să nu fi văzut că vorbeşti sau te însoţeşti cu evreul Mihail
Sebastian. Cazul de-a dreptul straniu e Camil Petrescu. Dar şi alţii: Eliade,
Nae Ionescu, chiar şi Rosetti şi Rebreanu, n-avem cum să-l ajutăm pe evreul
Sebastian, e periculos s-o faci, ţine-te departe, e ciumat şi el. Gata. Ce să-i
faci? Asta e istoria. E atâta tristeţe în spusele lui Sebastian despre ei,
despre schimbarea lor la faţă, încât,
într-adevăr, nu poţi să crezi. Nu mai puţin versatile sunt femeilor lor, sau
altele, unele chiar foste iubite. Nu mai poate conta pe nimeni. E singur şi
părăsit. Şi totuşi, scrisul în salvează, aşa disperat cum se află, îşi află
resursele şi să operele menţionate. E adevărat că spune mereu c-o face – munca
– în bună măsură constrâns de lipsa banilor. Trebuie să-i obţină de undeva – şi
de unde decât din ceea ce ştie – căci umilinţa împrumuturilor, pur şi simplu,
îl striveşte. Şi, totuşi, de câte ori n-a trebuit să treacă peste demnitatea sa
şi să ceară, jurându-şi că va face chiar imposibilul să restituie datoria.
Şi-apoi, războiul. Jumătate de jurnal e despre războiul mondial. Aşa cum îl
urmăreşte el din gazete, comunicate radio, discuţii cu diferiţi, discursuri –
Hitler sau Churchill, Antonescu, relatări directe, chiar zvonuri. Căci, la
urma-urmei, tot răul care s-a abătut asupra lumii, şi asupra evreilor, în
primul rând, l-a adus războiul, cu pregătirea şi desfăşurarea lui. Face şi
observaţii asupra mişcării frontului, luptelor, strategiilor militare, mai mult
din presă şi comunicate. Şi-aşa fixează destul de cuprinzător tabloul
războiului, atât în Vest, cât şi în Est. Mai ales în Est. Se vede destul de
clar, din relatările făcute în Jurnal, cum blitzkrieg-ul german se tot înfundă
în stepele desfundate sau îngheţate ale Rusiei. Şi-apoi dramatica întoarcere.
Catastrofală, de după Stalingrad. Şi Vulpea Deşertului – Rommel – în Africa,
după victorii şi poziţii puternice, o ia la fugă înapoi – poziţia Tunis
pierdută, marcând declinul, debarcarea în Sicilia devenind inevitabilă. Deci
din Sud, şi-apoi 6 iunie ’44, în Nord, Normandia. În această perioadă, peste
Bucureşti, Ploieşti şi Braşov, bombardamentele anglo-americane, alarme, morţi,
ruine. Şi evreii tot hăituiţi, deportaţi, deposedaţi de bunuri, loviţi în
condiţia umană. Toată Europa e dată peste cap. Şi rostogolirea sovietică,
comunistă, nu e de bun augur. Va fi tot violenţă, constrângere şi opresiune,
cel puţin din această pare a lumii? Jurnalul se opreşte la data de 31
decembrie, duminică, 1944. A venit o anume libertate şi se bucură, dar simte şi
opresiunea viitoare, ieşirea înainte a mediocrităţilor şi lichelelor, inclusiv
dintre evreii lui. Camil acum se agaţă de el şi de Belu Zilber, crezând că vor
ieşi în faţă şi-l vor ajuta şi pe el la un aranjament. „Viitorul” mai bun
sperat, nu va apuca, accidentul – din data de 29 V 1945 – îi va curma nedrept
viaţa. Tocmai când ieşise totuşi la liman. Dar cât a apucat să vadă ce se
petrece, fie în cadrul invaziei sovietice cu „Davai ceas”, violuri şi jafuri:
„Am văzut azi-dimineaţă o tanchetă sovietică fugărind o maşină particulară pe
care voia s-o confişte. Incidentele de stradă continuă… Circulaţia la ora 9
seara încetează. Aparatele de radio trebuie depuse… Aş vrea să scriu cartea mea
despre război. Repede. Ca să mă descarc şi să mă liniştesc” (pg-560-561) Dar –
cum spuneam – n-a mai apucat. Momentul fatal l-a oprit. A rămas mărturia
aceasta tulburătoare, foarte târziu descoperită şi adusă la lumină. Dar nu mai
puţin concludentă şi acuzatoare şi acum pentru eternii profitori ai unui timp
istoric, pentru comportamentul incorect, laş şi infect, al celor versatili,
dacă nu chiar ticăloşi. Dar a fost vreodată altfel? Priveşte uluit cum cei ce-l
ocoliseră, acum vin la el cu tot felul de oferte, propuneri, că, de fapt, ei nu
sunt aşa cum s-au comportat, că-i sunt prieteni şi să-i înţeleagă şi să-i
accepte lângă el, să facă împreună aşa şi pe dincolo, că, iată, au venit alte
vremuri şi ei vor să fie pe măsura lor. Laşitate, versatilitate, meschinărie,
mizerie morală totală. Victor Eftimiu, întors la 180°, ţine discursuri
fulminante, vrea preşedinţia la scriitori, la fel Cioculescu, chiar şi Ion
Barbu şi Camil Petrescu, mereu în extreme. Îl cheamă între ei, ca şi pe toţi
scriitorii evrei, care fuseseră excluşi. Respinge orice ofertă. E scârbit şi
trist. Foarte trist, într-o „silă dezarmantă. Uneori tresar de nevoia urgentă
de a vorbi şi a spune. Toată impostura, toată neruşinarea, toată sinistra
comedie care se joacă. Dar pe urmă îmi aduc aminte că nu mă priveşte. Ce vrei
să fac în toată balta asta balcanică?” (pg.563)
Da,
Jurnalul lui Mihail Sebastian – aşa
cum l-a putut ţine, în condiţii dintre cele mai vitrege – e un document istoric
şi moral, o imagine a unui om – un scriitor talentat şi sincer – pe care timpul
istoric, dar mai ales lumea în care a trăit, societatea sa, din cauza originii
sale evreieşti, dar şi pentru că a înţeles să rămână el însuşi, atât cât a
putut, l-a lovit până la strivire. A scăpat cumva, dar cu câtă dramă, cu cât
zbucium literar, l-a redat întocmai – zbuciumul – cu o mare sinceritate şi cu
un fin, dar foarte trist condei literar. Tot jurnalul fixează o conştiinţă,
căreia n-ai cum să nu i te ataşezi. Aceasta e starea, datorată – e clar –
mărturiei sincere, fără nici un fel de artificiu literar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu