Balada pomului înflorit

1. Pom înflorit, pom înflorit,

Rămâi, mă rog ţie, la mine la geam,

Un an, şi încă un an,

Şi adu-mi, te rog, din înflorirea ta, o domniţă,

Cu condurii de argint şi-o rochiţă –

ca cerul în azur –

Şi prin deschizătura altiţei, ştiu eu ce să fur –

Ah, ştiu, rotunzii sâni,

Ca poamele ce cad toamna din pruni,

Şi cu ea, cu trupul ei strâns la piept,

Să mă uit pe cer, pe întregul sus,

Niciodată dus.

2. Te-am aşteptat, mândra mea, cu ochii zvâcnind în orbite,

Să vii cu toată floarea şi, pe şoptite,

Să-mi spui: Uite, am venit,

Să-ţi cânt cântecul de iubit

Şi să mă strângi în braţe, să mă strângi,

Dar nu de tot, să nu mă frângi,

Să fiu şi la vară, mereu în vară,

Înflorită şi fugărită pe scară –

Şi poţi să sui cât vrei, n-o să mă prinzi –

Ba, să alergi şi să-mi prinzi picioarele zvelte,

Să te aprinzi şi să arzi în focul focului de dor.

Eu o să fiu lut ars şi urcior,

Să bei din apa mea vie

Dimineaţa, când s-aude prin cer tril de ciocârlie

De răsărit şi de înflorire.

3. Şi de iubire, pom înflorit, de iubire,

Cât lumea şi pământul

Şi cât ţine cântul, la mine sub fereastră,

Cu domniţa de floare şi de boltă albastră,

În lumina ochilor mei, în lucirea apei,

Pom înflorit, adape-i

Din alba ta floare, din miresma ta,

Şi din roua de stea.

4. Şi-ţi mulţumesc pentru toate ce mi-ai dat,

Atunci de mult, când te-am găsit

Şi mi-ai rămas pentru toată viaţa dăruit,

Pom înflorit, îţi stau în genunchi cât pot de smerit.

Tu o să vii din nou la primăvară,

Dar eu de unde să mai iau o vară, şi încă o vară,

Doar dacă mă rog, tot aşa, în genunchi, la Sfântul Ilie

Să mă lase să duc cu mine două poame şi-o ie,

Să umblu zănatic, arzând de iubit,

Pe sub poala ta eternă, pom înflorit.

 

5. Da, dragul meu pom înflorit,

Cu lacrimi în ochi te rog smerit,

Fă aşa, cum e dat şi făcut,

Dă-mi din nou domniţa aceea de la început,

Să plec cu ea pe drumul de lună şi stele,

Iertat de toate păcatele mele –

Dar fericit, ah, fericit,

Cu ea-n braţe, iubirea mea, pom înflorit.

Așa, da: Rebreanu și-a adorat și adulat soția, pe Fanny (respectiv Ştefania Rădulescu) – o succintă opinie la articolul: „Liviu Rebreanu, bărbatul devorat de soţie”, de Andreea Chiru, în revista Magazin istoric, iunie 2016

Apreciez de la început faptul că Magazin istoric – revistă, în primul rând, de ştiinţă, şi întru totul remarcabilă în România şi-n lume de-atâta timp – publică şi câte un articol, să-i zicem de can-can, mai zburlit şi dintr-un alt domeniu, cum este cel scris de Andreea Chiru despre „devorarea” scriitorului Liviu Rebreanu de către soţia sa. Am pus termenul „devorarea” între ghilimele, fiindcă o iau în sens metaforic, altfel, la propriu, nu l-am mai fi avut ca mare scriitor pe nefericitul om devorat, nici mai mult, nici mai puţin de antropofaga sa soţie. Şi nici n-aş fi intervenit cu opinia mea – luam părerea dnei Chiru aşa cum e, ca un punct de vedere amuzant, aparţinând unei femei hotărâte –, dar scriind romanul Inelul de aur sau Povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca) (apărută în două ediții la Ed. Pastel din Braşov), m-am izbit de păreri asemănătoare, în diferite surse bibliografice, despre ingrata Maruca, egoista, aroganta şi profitoarea de glorie postumă. Oo, câte acuze, dacă nu chiar anateme pe capul bietei femei, care n-a făcut altceva decât a iubit un geniu. Cu toate avatarurile, căci Muzele nu se ţin prea uşor în frâu. E riscul asumat – conştient sau nu – de către omul de geniu. Muza e hotărâtoare în viaţa lui, în destinul său creator. Bietul Catullus suspina la uşa Claudilei, în timp ce ea, înăuntru, făcea amor cu amantul. Are importanţă în creaţie? Ba, mai mult, în Cântecul paserei, tocmai o cântă. Dar bietul Chopin, cam la fel păţea cu afurisita de George Sand – Lélia –, şi durerea şi-o exprima prin „Illusion”: „De ce nu mă crezi că te iubesc/ Şi noaptea-ntreagă doar de dragoste-ţi vorbesc”. Deci, scumpă doamnă Chiru, sunteţi nedreaptă faţă de Fanny Rădulescu, persoana feminină hotărâtoare în viaţa genialului scriitor ardelean. E şi ea un mare noroc că un om talentat dă peste o astfel de persoană feminină de excepţie. Ele au – se pare – câteva trăsături mai aparte: sunt frumoase – sau au ceva fizic deosebit –, sunt inteligente (poate nu atât prin cultură, cât nativ) şi sunt foarte plăcute intim, poate tocmai prin configuraţia genitală. O fi fost Veronica Micle aşa? Probabil. Caragiale n-o prea laudă sub acest aspect. O fi fost Aspasia – cocota – lui Pericle aşa? Cine ştie? Teodora? Cleopatra? Laura? Corina (a lui Ovidiu, Hugo, evident, altă Corină), Natalia lui Iosif şi Anghel, care-i omorî pe amândoi? Enescu a rupt logodna cu Corinne de Sanantoiné – o contesă de 19 ani, unica fiică a bogaţilor stăpâni ai Indiilor Orientale – o adusese şi în Moldova, la mamă-sa la Mihăileni –, de îndată ce a ajuns – acolo la Sinaia, în vila Cerchez – la trupul Marucăi. Culmea – era măritată – e drept că nu mai trăia cu bărbat’s’o, Mişu Cantacuzino, fiindcă o trădase chiar şi cu sora sa – şi-avea şi doi copii. Aproape cinci ani, Maruca stă în braţele lui Nae Ionescu, derutată de moartea intempestivă a soţului – de fapt, singurul om pe care l-a iubit cu adevărat. Enescu o aşteaptă, ba, după tentativa de sinucidere din 1933, cine o ia în braţe şi-o duce la Sanatoriul Pürkersdorf de lângă Viena şi stă lângă ea până se reface? Geniul, fiindcă nu-şi abandonează muza. Şi-a amânat premiera lui Oedip la Opera din Paris şi-a stat lângă muză. A meritat? O grămadă de cercetători şi chiar martori oculari o hulesc. Ingrata? Enescu zăcea paralizat într-o cameră de hotel şi ea se sulemenea. Dar tot patrimoniul Enescu, cine l-a salvat, predându-l statului român? Şi Tescanii, nu tot ea l-a consacrat prin el, Enescu? Şi-n Amintirile unei prinţese moldave, cine a scris mai frumos şi mai pasional despre geniul muzicii româneşti? Nu ea? Gelozia? E arma lor, a muzelor. Aşa e de la natură, nu? D-voastră, ca femeie, doamnă Chiru, ce ziceţi? O femeie foarte cuminte se poate şi nu se poate potrivi geniilor. Sunt exemple de genii care au avut soţii foarte cuminţi, mai ales în ştiinţă. Da, e posibil şi aşa, dar exemplele de felul celălalt sunt mai multe. Lăsăm la o parte că nici geniile nu sunt chiar nişte căţeluşi ascultători. Cine face faţă capriciilor lor? Rodin n-a fost prea corect cu Camille Claudel. Fata – şi ea un talent înnăscut – avea 18 ani când l-a cunoscut şi s-a îndrăgostit de el, bărbat de 42 de ani, cu nevastă-concubină şi cu un copil. Abia cu câteva ceasuri înainte de a muri, a acceptat căsătoria şi, fericită, femeia –altfel credincioasă – a putut spune: „În sfârşit, sunt Madame Rodin”. Drama Camillei e acum în cărţi şi filme (Vezi romanul „Camille Claudel – Auguste Rodin, Pasiunea la patru mâini”, de Bernard Lehembre, sau filmul „Camille Claudel”, cu Gérard Dépardieu şi Isabelle Adjani, dar mai sunt şi altele), fiindcă a sfârşit într-un ospiciu, unde a dus-o fratele ei, nimeni altul decât celebrul scriitor şi diplomat Paul Claudel. Sigur, oameni reali, cu drame reale, cu fericiri şi nefericiri, cu o trecere din viaţă în moarte şi aşa mai departe. Ceea ce contează, în fond, e opera, creaţia aceea artistică – sau ştiinţifică – elaborată în timpul şi-n zbuciumul vieţii lor. În care şi muzele îşi au un anume rol, esenţial, dacă le judecăm corect, fie ca amante sau soţii. Einstein a lăsat-o pe Milena – colega studentă la Politehnica din Zürich – se spune prin biografii că scânteia aceea a relativităţii – curburii – ar fi avut-o întâi ea – în Elveţia, cu doi copii (s-a îngrijit de ei, e drept) şi-a plecat în SUA cu Margot – o verişoară cu care s-a căsătorit şi l-a vegheat până la moarte. Cel mai mare fizician al tuturor timpurilor, dar om, om cu micimi şi mărimi. Dar şi geniu, indiscutabil. Spuneţi, doamnă Chiru, că „Rebreanu a căutat în viaţa trecătoare sensul absolut de care aveau parte, în cărţi personajele sale…” Enunţaţi şi nu demonstraţi. Poate Puiu Faranga din Ciuleandra sau întruchipările feminine în metempsihoză din Adam şi Eva – poate –, dar, în rest, toate personajele rebreniene sunt de un realism psihologic total, şi la fel şi sub aspect social, teluric şi cosmic. Pur şi simplu, oameni din viaţă, dar întruchipaţi (redaţi) literar pe calea ficţiunii. Aceasta e calea de la realitate la imaginaţie şi invers. Absolutul – să zic aşa – ca determinare, nu există, nici măcar ca limită. De fapt, mai mult în acest sens e folosit termenul de absolut. Absolut şi relativ: adică se poate spune că adevărul absolut este întru totul relativ. Joc de termeni cu care ne face plăcere să ne complicăm. Şi mai departe, spuneţi că: „…Soţia lui, Fanny, i-a dat un rost al realităţii în care trăia, i-a vânturat pe sub nas absolutul, sub forma familiei absolute (ea şi Puia) pentru care «Liviul cel scump şi mult dorit» să facă absolut totul!” V-aţi îndrăgostit de absolutul ăsta, doamnă Chiru. Ia, coborâţi-l niţel pe pământ şi vedeţi că viaţa familială a lui Rebreanu a fost una nu ieşită prea mult din nişte limite sau forme normale. Sigur că Muza l-a împins mereu din spate pe geniu să producă – şi e cel mai important lucru pentru un geniu şi să mulţumească cerului că a dat peste o fiinţă atât de dinamică, ambiţioasă, antrenantă. Ia gândiţi-vă de n-ar fi avut-o! Să încercăm să ni-l imaginăm pe Rebreanu şi aşa. Eu nu pot şi l-am cam întors pe toate feţele, mânat de profesie şi scrisul meu. Destinul a vrut (pun pe seama Destinului, fiindcă nu am – nu avem – altceva cu care să explicăm întâlnirile şi drumurile noastre) ca acolo la teatrul din Craiova, unde l-a dus Emil Gârleanu (era director) pe proaspătul şi destul de  neiniţiatul ardelean, tăcut şi cam greoi, cum sunt ardelenii (ştiţi bancul: – Ce faci, mă, Ghio, taci? – Nu, mă, cujet!), dar nu mai puţin dârz, să dea acolo peste fiinţa aceasta feminină. Fie şi numai capacitatea ei de a-i stârni iubirea aceea – unică şi devorantă, într-adevăr, cum spuneţi, şi-aici termenul se potriveşte – ce dă peste tine doar o dată în viaţă (ba, mai poate da şi de vreo două-trei ori, de la caz la caz), o duce pe Fanny sus de tot. Deci forţa ei, din natura ei, a declanşat totul. De fapt, efortul, chinul (de toate formele) căruia geniul i se supune prin structura sa. Nu e adevărat că n-a avut şi funcţii (recitiţi Jurnalul) mai ales de director al Teatrului Naţional, al Direcţiei Culturii, al unor reviste şi ziare etc., şi şi măriri (îndreptăţite) – vezi zbaterile pentru a deveni academician. Tocmai unii ardeleni de-ai lui s-au opus. Goga, de exemplu. Dar Iorga, ce greu a cedat la primirea lui Rebreanu în Academie. A fost încununarea (răsplata, de fapt) supremă a muncii lui. Dar a trăit fericirea acestei glorii. L-a împins şi ea, afurisita asta de Fanny, spre acolo? Fără îndoială. Şi şi Cuibul de la Valea Mare, păi, cam tot ea l-a construit – terenul era un fel de moştenire a ei. Oricum, i-a dat o vatră care – ca şi Academia – l-a făcut fericit. Că cerea mereu bani şi-i plăcea să se fandosească în lumea mare, în high-life-ul bucureştean sau parizian! E drept, dar ia studiaţi puţin, dnă Chiru, şi alte cazuri şi constataţi că Muzelor nu le place să coboare de unde au pornit şi când şi-au ales un partener, ori se duc cu el până sus, ori îl părăsesc. Aşa sunt făcute ele. Şi intri în jocul lor sau fugi. E lupta gloriei: o dai sau te prăbuşeşti, fiindcă ai fost slab. Rebreanu a dovedit o robusteţe în toate, sigur, şi cu of-uri, ba chiar cu disperări. Dar diavoliţele iubite – termenul e doar şugubăţ – erau lângă el şi-şi jucau ochişorii. Rebreanu a iubit-o pe Puia cu toată fiinţa lui de părinte, chiar adoptiv (vezi din nou Jurnalul, unde consemnează că nu mai ştie cum să înnoade banul pentru a face faţă cheltuielilor, inclusiv cu studiile Puiei la Sorbona. De fapt, e aici tipul ardeleanului care şi le chibzuieşte şi le cântăreşte pe toate, sau ale intendentului-ofiţer în Garnizoana de la Gyula, unde ţinea banii regimentului. Ce-a păţit acolo, e altă poveste. Chibzuitul şi meticulosul Rebreanu ţine balanţa veniturilor şi cheltuielilor ca orice ţăran de la Maieru sau Prislop. Socoteşte – de exemplu – ce venit îi va aduce vânzarea vinului sau a poamelor, dar şi din vânzarea şi contractele cu cărţile. E un realist, deloc cu capul prin nori. Că ea ar fi putut să mai renunţe la unele pretenţii? Sigur că ar fi putut. Că e un egoism evident în fiinţa ei. E, şi nu neapărat pentru a-l chinui, cât pentru că ei de bună voie au convenit la un anume mod de viaţă. Îi e greu, uneori, lui, ca pater familialis? Îi e, dar are o anume demnitate şi aici acest ardelean tăcut şi genial, hotărât să ajungă un mare scriitor – cum i-a spus tatăl său, în 1909, când a plecat de-acasă spre Bucureşti: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coşbuc de mare!” – n-a uitat şi a ajuns. Nu ştiu cât l-a ajutat sora editorului Sfetea pe Coşbuc să ajungă la consacrarea dorită – hotărâtoare au fost munca şi talentul său – poate dna Coşbuc a fost o fiinţă mai odihnitoare. Poate Fanny n-a fost, dar e cert întru totul că Liviu – ardeleanul, scriitorul – a fost nr.1 al ei. Dar şi ea a lui. Spuneţi chiar d-voastră, doamnă Andreea Chiru, că el, ca om şi ca geniu, „şi-a adorat şi adulat soţia.” Iar cartea ei, Cu soţul meu… îi dă o aură aparte. Ca şi Gerdei Barbilian cu Amintirile ei despre Ion Barbu, matematicianul şi poetul, ca şi Marucăi, şi ea cu scriitura memorialistică de mare fineţe – cum spuneam – din Amintirile unei prinţese moldave, unde îl vedem pe Enescu, chinuit în condiţia sa de geniu al sunetelor. Sigur, cu diferenţele specifice în Amintirile lor. Aţi pus un pic de patimă în prezentarea Muzei lui Rebreanu, doamnă Andreea Chiru, altfel, textul e interesant, poate tocmai prin acest subiectivism. E doar o părere pe care aş putea s-o argumentez pe încă multe pagini, sigur, mergând pe mărturisirile omului în cauză, atât din Scrisori, cât şi din Jurnal, şi mărturiile contemporanilor.